nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Călătorul

Orașul era. În același timp, putea să nu fie. Cine alesese locul acela pentru întemeierea unei așezări, știuse foarte bine cum putea fi ascunsă, la nevoie. Până și istoria consemnase acest lucru, vorbind despre dispariția sa, în răstimpuri, mister rămas încă nedezlegat, care atrăgea o mulțime de curioși. Se întâmplase de multe ori, în vremurile străvechi, ca trupele cuceritoare, deși îl vedeau de pe înălțimea dealurilor, atunci când ajungeau la locul cu pricina să nu mai găsească absolut nimic. Ai fi zis că orașul acela avea personalitate, voința lui proprie, și era capabil să se apere și să hotărască singur dacă dorea sau nu să fie văzut. Fiindcă exact asta se întâmpla. Desigur, nu chiar tot timpul, dar de foarte multe ori. Dacă nu voia să fie găsit, oricine și oricât l-ar fi căutat n-ar fi reușit cu niciun chip să dea de el. Poate că veți râde gândindu-vă la ceea ce scriu eu aici și mă veți contrazice aducând drept argumente actualele hărți sofisticate și dispozitivele GPS de localizare. Doar că aici acestea nu aveau efect și, chiar dacă aparatele te-ar fi îndreptat spre direcția bună, dacă orașul nu voia să ți se arate ajungeai doar pe un drum neasfaltat și pustiu, mărginit de pâlcuri de arbori, iar undeva, în spațiu, deși orașul exista, era cu totul și cu totul nevăzut. Se mai întâmpla și altceva. Orașul putea să te prindă. Poate se juca de-a v-ați ascunselea, dar nu era deloc jocul acela vesel al copiilor. Era cu totul altceva.

Într-o bună zi, Călătorul îl zări de pe șoseaua care șerpuia sus de tot, chiar pe culmea dealurilor. Era o așezare mică și adăpostită, cu case frumoase printre pâlcuri de arbori, și părea să fie un loc atrăgător, de văzut rapid în timp ce-l străbătea cu mașina. Nu dorea neapărat să se oprească acolo sau poate doar puțin, pentru o pauză scurtă și o cafea care să-i mai alunge oboseala condusului. Șoseaua nu era deloc aglomerată, iar oprirea aceea nu avea cum să-i afecteze ajungerea la timp la destinație. Reduse viteza și coborî fără grabă nenumăratele serpentine, admirând pădurea de pe margini și lăsând să intre, prin fereastra deschisă, aerul proaspăt și mult mai răcoros decât în locurile prin care trecuse.

Orașul avea un centru mic, probabil o fostă piață de pe vremuri, iar mulțimea de pomi și flori, care aproape că îl transformau într-un parc, îi dădură o senzație plăcută de calm, de loc liniștit, pe care nu o mai simțise de multă vreme. Părea să fie unul dintre locurile acelea extrem de rare în care îndată ce ajungi frământarea minții ți se oprește și simți cum te înseninezi, un fel de punct zero în care te întorci spre tine însuți, propria ta putere te invadează și ești gata să pornești pe un drum nou. Călătorul respiră adânc parfumul unic și răcoros al orașului - un fel de amestec de frunze crude strivite, rășină de brad, zăpadă și castane coapte, deși era vară - și privi în jur. Locurile de parcare erau neocupate, ceea ce era de mirare având în vedere cât de greu le găsea în majoritatea orașelor. Probabil nu se opreau prea mulți călători pe acolo, iar localnicii nu aveau nevoie de ele. Coborî din mașină și se uită iar în jur, în căutarea unei cafenele sau a vreunui restaurant. Piața era aproape goală, deși dimineața trecuse de jumătate, doar vreo doi oameni trecură în grabă pe lângă el, evitând să-l privească când el dădu să-i salute.

Ce oameni curioși, își spuse. Și ce oraș pustiu!

În cele din urmă zări o cafenea care avea și o terasă mică, găsi o masă la umbră și se așeză. Chelnerița - o tânără cu înfățișare plăcută - apăru destul de repede, iar cafeaua pe care i-o aduse era acceptabilă. Părea să fie singurul client, terasa era goală și nici pe stradă nu trecea absolut nimeni. Magazinele erau deschise, dar fără clienți și ele. În timpul cât băuse cafeaua, și făcuse asta încet, studiind fațadele colorate și arhitectura cu elemente baroce și neoclasice a clădirilor, nimeni nu intrase, nici nu ieșise de nicăieri. Termină băutura și se ridică, gândindu-se că nu avea de ce să mai piardă timpul pe acolo. Își regăsi mașina și demară pe șoseaua ce i se arăta în față, dreaptă, deși de sus, de pe culmea dealurilor, atunci când îl privise, orașul păruse să aibă o mulțime de străzi întortocheate. Însă întotdeauna există o șosea principală care să te scoată dintr-o localitate și probabil lui îi scăpase, atras de frumusețea locului plin de vegetație.

Șoseaua părea să fie destul de lungă, iar așezarea se dovedi și ea mult mai întinsă decât i se păruse inițial. Conducea deja de mai bine de douăzeci de minute și se afla tot în oraș. Ridică din umeri, nedumerit de drumul sau mai bine zis de orașul ce nu se mai sfârșea, și continuă să înainteze. Apărură curbe și sensuri giratorii, viră de nenumărate ori și străbătu străzi la fel de pustii ca și centrul, străzi melancolice care-l priveau cu tristețe cum se îndepărtează, de parcă ar fi vrut să-l țină acolo pentru totdeauna. Cu toate că urmase exact indicațiile hărții de pe telefon, după o oră era tot în oraș și, deși nu știa cum și unde greșise drumul, ajunsese iar în centru.

Trebuie neapărat să întreb pe cineva pe unde să o iau. GPS-ul ăsta nu e bun de nimic. S-o fi dereglat. Până acum, nu am avut nici cea mai mică problemă în găsirea drumului.

Piața era tot pustie, așa că se gândi să oprească, să intre în cafenea și să ceară acolo îndrumare. N-a fost însă nevoie să coboare din mașină fiindcă apăru un trecător, un bărbat îmbrăcat într-o salopetă pătată cu vopsea. Părea să fie un zugrav. Lăsă jos fereastra și-l întrebă.

— Trebuie să mergi doar puțin tot înainte, îi spuse omul în salopetă, doar vreo cinci kilometri, după care o iei la stânga și gata. Ajungi în șoseaua principală. N-ai cum să greșești drumul. Virajul la stânga îți apar clar, după cinci kilometri. Mă mir că l-ai ratat!

Nu era niciun viraj la stânga, se miră Călătorul. Și niciun indicator care să arate că pe acolo este ieșirea spre șoseaua principală. L-aș fi văzut. Nu se poate să nu fi fost semnalată ieșirea!

Porni din nou, atent să nu mai greșească.

Ah, uite și drumul la stânga. Nu înțeleg totuși de ce nu l-am văzut de la început?

Bucuros că găsise ieșirea din oraș, acceleră și nu observă la timp o groapă destul de mare. Intră cu viteză fix în ea, gata să-și rupă mașina. După doar câțiva metri fu nevoit să oprească. Făcuse pană. Nu era nimic în apropiere, nu se zărea nicio așezare, nicio benzinărie, nici măcar vreo altă mașină nu trecea. Nimeni. În fața și în spatele lui era doar șoseaua goală și nesfârșită.

Ce naiba, își spuse, plin de nervi. Doar nu sunt la capătul lumii.

Neavând încotro, scoase roata de rezervă și se apucă de lucru. Nu era prea priceput, nici îndemânatic, așa că toată treaba îi luă mai bine de două ore. Apoi căută pietre și umplu groapa, să nu mai pățească și alții ca și el, și înfpise în ea și o creangă mare pentru a fi cât mai vizibilă. Murdar și transpirat, urcă în mașină și-și continuă drumul. Într-o jumătate de oră ajunsese iar în centrul orașului.

Imposibil. Absolut imposibil. M-am dus tot înainte, n-aveam cum să ajung iar aici. Nu e firesc.

Trânti portiera și intră într-un restaurant. Trecuse de mult de amiază și murea de foame. La o masă mai zări doi clienți și, înainte de a comanda ceva de mâncare, îi întrebă și pe ei despre drumul de ieșire din oraș.

— Nu, e absolut greșit. Nu trebuia să o iei la stânga. Cine ți-a spus asta? se mirară, aproape într-un glas.

— Categoric virajul este la dreapta, îi explică unul dintre ei, un bărbat între două vârste, cu fața aspră și părul încărunțit. Și trebuia să mergi mai mult de cinci kilometri. Cred că sunt vreo șapte-opt, apoi o iei la dreapta. Ajungi negreșit în șoseaua principală.

Mâncă în grabă și porni din nou. Era deja în mare întârziere și trebuia să anunțe asta. Telefonul însă i se descărcase total, deși la plecarea de acasă avusese grijă să-l încarce.

Măcar de-aș fi observat la restaurant. Să-l fi încărcat acolo. Ce zi proastă am! Nimic nu merge cum trebuie.

Conduse atent, să nu rateze virajul la dreapta. În mod extrem de ciudat, virajul la stânga, pe unde o luase înainte, nu mai exista. Apăru în schimb, așa cum îi spuseseră bărbații din restaurant, cel de la dreapta. O luă pe acolo și curând șoseaua se termină, iar el se trezi în mijlocul unei păduri. Se întunecase deja, deși nu trecuse atât de mult timp și nu ar fi trebuit să fie încă noapte. Se gândi să se întoarcă în oraș, de data aceasta de bună voie, și să se cazeze la un hotel. Acolo putea să-și încarce și telefonul. Dintr-o dată, nu mai exista niciun fel de drum. Nici măcar o cărare, iar mașina îi era înconjurată copaci și nu avea cum să înainteze, nici să se întoarcă. O transpirație rece îi alunecă pe spinare și simți că se sufoca.

Când, și mai ales cum, să fi ajuns între copaci? Cu câteva clipe eram pe șosea. Și cum a încăput mașina între ei? Doar n-au crescut acum în jur!

Căută lanterna și coborî din mașină să cerceteze locul, dar, oricât se învârti, concluzia era aceeași - nu avea nicio șansă să iasă de acolo. Pentru asta ar fi trebuit să taie copacii și să își facă drum singur. Pădurea întunecată devenea înfricoșătoare cu toate zgomotele ei. Ființe ale nopții se târau și fâșâiau, fâlfâiau din aripi și huhuiau. Intră în panică. Trecură ore. Apoi, din cauza epuizării, reuși cumva să se mai liniștească și se culcă în mașină repetând aceleași cuvinte până când, în sfârșit, adormi:

Dimineață voi găsi eu o soluție, dimineață... când se luminează...sigur voi găsi o soluție...dimineață

Călătorul petrecu mult timp în pădurea aceea. Poate săptămâni, poate luni, oricum pierduse noțiunea timpului. Cercetând-o, găsise mai întâi un izvor, apoi dăduse peste o baracă a unor tăietori de lemne. Nu era prea departe de mașină și avea și provizii de mâncare, așa că se mută în ea. Încercase de nenumărate ori să părăsească pădurea, dar, în orice direcție o lua și oricâte ore mergea, pădurea nu se termina, nu dădea de nicio cărare, de niciun drum, doar copaci și iar copaci, care se îndesiseră parcă și mai mult.

Se hotărî să își croiască singur o cărare, oricât de greu avea să fie. De altfel, era singurul lucru pe care îl putea face. Puse mâna pe toporul găsit în baracă și începu să doboare copacii și tufele pline de spini, trăgându-le pe toate pe margini. Într-o dimineață, poate era pe la începutul toamnei, tăietorii de lemne se întoarseră. Cărarea lui arăta bine și se lungea pe zi ce trecea, palmele lui se bătătoriseră atât de mult și mânuia toporul cu atâta abilitate de ai fi zis că doar asta făcuse întreaga lui viață. Tăietorii de lemne se priviră între ei, nedumeriți, neînțelegând cum nu găsise drumul cel larg, aflat la doar câteva sute de metri de baracă, se minunară de povestea lui și i-l arătară. În același timp se bucurară nespus de cărarea pe care o făcuse Călătorul, fiindcă le era de mare folos, iar copacii deja tăiați aveau să le ușureze munca.

— Trebuie să o iei drept înainte, îi spuseră tăietorii de lemne, bătându-l pe spate pentru încurajare. Nu la stânga, nici la dreapta, ci doar înainte. O să ieși îndată în șoseaua principală.

Călătorul urcă în mașina care începuse să ruginească, îmbrăcat în hainele unuia dintre tăietori, fiindcă ale lui se rupseseră de multă vreme, și merse drept înainte. După vreun sfert de oră ajunse în oraș. Același oraș, doar că acum copacii erau desfrunziți, iar florile se ofiliseră de multă vreme. Era la fel de pustiu ca întotdeauna. Nici măcar un trecător nu se ivi. Se privi într-o vitrină și se dădu speriat înapoi. Încărunțise. De fapt, era aproape bătrân. Poate că stătuse în pădurea aceea ani în șir. Habar nu avea cât timp trecuse de când orașul acesta îl ținea prizonier. Dar el era hotărât să mai încerce încă să găsească ieșirea. Încă nu avea de gând să renunțe. Așteptă și iar așteptă. Se ivi un copil care se juca cu frunzele moarte, răscolindu-le cu piciorul. Îi spuse povestea lui, mirat el însuși că ajunsese să povestească tot ce i se întâmplase chiar și unui copil.

— De ce nu te urci mata, nene, într-un brad înalt. Poate în felul acesta o să vezi drumul cel mai scurt, îi spuse cu seriozitate copilul.

Călătorul se urcă în cel mai înalt brad din oraș. Văzu drumul care șerpuia, se întorcea și iar o pornea. La stânga, la dreapta, înainte. Un labirint. Trecea prin păduri și peste dealuri, traversa poduri și se pierdea undeva departe, în nori, sau poate în ceață. I se păru că zărește ceva, poate era un drum mai scurt, poate era ieșirea. Coborî din brad, urcă în mașină și porni într-acolo. Curând se trezi iar centrul orașului. De data acesta orașul era scăldat de soare și iar venise vara, și se simți exact așa cum fusese în ziua cea dintâi, când nimerise acolo. Doar că acum orașul nu mai era pustiu, era plin de oameni și de veselie. Străzile și magazinele gemeau de lume, parcarea era plină, cafeneaua nu avea mese libere și nici restaurantul. Intră să mănânce, dar nu era niciun loc liber, doar undeva, într-un colț mai ferit, zări o măsuță la care stătea un singur om. Avea o barbă albă și lungă până la jumătatea pieptului și părea foarte bătrân. Călătorul își ceru voie să se așeze la masa lui. Bătrânul avea ochi albaștri, vii precum cerul. Îi spuse povestea lui, fiindcă se părea că o spunea oricui, în ultima vreme.

— Spune și dumneata, îl întrebă Călătorul, sfârșind povestea, unde am greșit? Am luat-o la stânga, dar și la dreapta. Am mers înainte și am privit și lumea de sus căutând drumul cel mai scurt. Toți cei care m-au sfătuit, m-au făcut să o iau pe un drum greșit.Toți s-au dovedit a fi niște mincinoși.

— Nu. Nu ai dreptate, îi spuse bătrânul cu barba albă. Niciunul nu a greșit. Fiecare ți-a spus să faci așa cum ar fi făcut el însuși și ți-a vorbit despre drumul care era bun pentru el. Pentru cel care ți-a spus să o iei la stânga, acela era drumul bun. Cel care ți-a spus să mergi la dreapta avea calea lui cea bună în direcția aceea. Pentru tăietorii de lemne drumul bun era tot înainte, iar băiețelul ți-a spus cum ar fi găsit el drumul - cățărându-se în cel mai înalt brad. Călătorule, gândește-te! Nu există niciun drum, acesta apare doar mergând. Ca să îți dai seama că ești pe calea cea bună, ascultă-ți inima! Nimic nu a fost însă în zadar deoarece, căutându-ți drumul, ai făcut o mulțime de lucruri pentru ceilalți. Ai astupat gropi și ai croit cărări în locuri neumblate, doar un singur lucru nu ai făcut. Nu ți-ai ascultat inima. Fiindcă doar ea știe calea cea bună pentru tine, iar cel mai bun drum este întotdeauna cel pe care tu însuți l-ai ales. Nu aveai nevoie de sfaturile nimănui.

Călătorul urcă în mașină și porni din nou. De data aceasta știa drumul. În urma lui, orașul se șterse ca și când n-ar fi fost vreodată acolo.

Nicolina Halgaș