nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Ora de nicăieri

Nu aș putea să vă spun cum a început. De la acea senzație de amețeală, un vertij care m-a făcut să mă opresc sprijinindu-mă de tencuiala zgrunțuroasă a clădirii? Sau de la sentimentul frustrant că GPS-ul nu merge și că nu aveam semnal la telefon în mijlocul Bucureștiului? Iar acea căldură toropitoare, imposibil de evitat, de respins... îmi lăsasem sacoul în mașină, urma să merg la o întâlnire informală și nimeni nu s-ar fi supărat dacă m-aș fi prezentat doar în cămașă.

Acela era planul inițial. Înainte de momentul în care am stat singur în stația goală. Niciun tramvai nu venea în acea direcție și niciun pieton pe care să-l întreb unde mă aflu. Nu m-am mai rătăcit din clasa a V-a când am mers cu școala în Budapesta și am vrut să văd orașul de sus. Dar aia e o poveste veche. Eram un țânc ce trăia într-o epocă fără suport digital. Pe atunci aveam doar vocea plângăcioasă ca să-mi anunț dispariția în fața unor străini mirați.

Nu aș avea niciun motiv să mă rătăcesc. Nu în orașul meu. Bucureștean get-beget, de trei generații. E un statut ce-mi produce mândrie mai ales că lucram într-o companie prin care se perindau colegi veniți din toată țara, de la Arad la Tulcea. Ei nu ar înțelege niciodată relația pe care o am cu orașul ăsta pe care-l ador și-l urăsc în același timp.

Totuși, ziua aceea se derula în cel mai prost mod posibil. Mai întâi pana de cauciuc. Niciun constructor nu s-a gândit să monteze detectoare de cioburi pentru a le evita. Și cine s-a gândit că în urmă cu o seară a fost meci, iar echipa noastră a câștigat, așa că era cazul să vandalizăm ceva. Destul ca să-mi strice planurile.

Ar fi fost ceva dacă aveam roata de rezervă. Mă și imaginam schimbând roata la aproape patruzeci de grade, îmbrăcat de nuntă. Am scăpat de acest scenariu când mi-am dat seama că portbagajul era gol. Acum câteva zile am mers la un depozit de materiale împreună cu un prieten și l-am ajutat cu cumpărăturile. Multe, atâtea încât a trebuit să scot roata. Și ca un bun uituc, a rămas la mine acasă.

Am dat niște telefoane să nu se panicheze lumea că dispărusem. Nu am întârziat, plecasem mult mai devreme înspre locul întâlnirii. Se părea că încă nu și-au dat seama că mă îndepărtam de țintă. Am simțit un nod în gât, însă mă pricep să îmi maschez emoțiile așa că am turuit-o mai departe. Era în regulă chiar dacă întârziam. Radu se afla deja împreună cu clienții.

Acela era un motiv extrem de bun pentru a mă grăbi. Altcineva profita de munca mea, de răbdarea cu care am construit poarta prin care acei oameni au intrat în contact cu firma noastră. Iar acum, un coleg să mi-o ia înainte! Mânia mea reușea să demonstreze ineficiența acelor team building-uri desfășurate pe munți și la mare. Frate, frate, dar brânza-i pe bani.

Frustrarea s-a transformat într-un puseu de energie. Mă aflam undeva prin spatele spitalului Colțea și trebuia să ajung prin apropiere de Stadionul Național. Am intrat pe prima stradă cu siguranța celui care a bătut-o la pas din adolescență. Foarte repede s-a transformat într-o fundătură așa că m-am întors. Simțeam vaporii de căldură umezind cămașa. Am încercat să merg mai încet ca să nu transpir prea mult. Nu aveam haine de schimb. Și nu voiam să par panicat.

Mi-am scos telefonul, activând GPS-ul și mi-am dat seama că nu mergea. Am vrut să sun pe cineva, să chem un taxi, dar nu aveam semnal. Iar bateria era deja la jumătate. Mă tot întrebam dacă era vineri treisprezece sau dacă am călcat pe coadă vreo cinci pisici negre. Era greu de înțeles această înlănțuire de ghinioane. Dar m-am încăpățânat să merg înainte. Știam bine străzile astea, am copilărit în apropiere, iar eu și Vlad le băteam în după amiezile lungi de vară, când nu aveam nicio grijă pe umeri, în afară de ora la care începeau desenele animate preferate.

Mă simțeam ca un elev scos la tablă să rezolve o ecuație complexă. În minte toate datele erau așezate ordonat, bine explicate. Dar picioarele aveau o minte a lor care mă afunda într-un labirint. Priveam la clădirile cu fațade roase de timp, care-mi păreau familiare până când mă apropiam și-mi dădeam seama că am luat-o într-un sens greșit. Oare mă învârteam în cerc?

Asemenea unei mingi într-un aparat de pinball, lovindu-se de pereți și mergând în baza inerției treceam de pe o stradă pe alta, privind la puținele mașini care treceau pe stradă prin dreptul meu. Oameni nu zăream niciunul. Nu îi ocăream prea mult. Cine se plimbă în miezul zilei pe caniculă pe niște străduțe unde ultimii vizitatori au fost ienicierii otomani?

Pur și simplu nu avea sens. Dădeam de nume de străzi pe care le cunoșteam, trotuare pe care le știam dinainte să fi fost turnat asfaltul pe ele. Erau parte din copilăria mea, iar astăzi toate amuțiseră. Treceam de pe Negustori, pe Plantelor, pe Felinelor și înapoi pe Paleologu. Și între ele se căscau alei, scurtături, crâmpeie urbane, case cu grădini ascunse în spatele unor garduri părăginite. Complet diferite, dar în același timp trase la indigo.

M-am oprit în loc sub un copac și mi-am pus mâna la cap. Aveam febră. Făcusem insolație. Altă explicație logică nu era. Mă găseam pe punctul de a-mi pierde mințile pentru o nenorocită de primă care oricum era prea mică. O detestam la fel cum uram toată lingușeala pe care a trebuit să o execut în fața clienților noștri pierduți în spațiu. Îmi era silă de toate acele zâmbete false și glume răsuflate.

Ceva clar nu era în regulă. Ce era cu răbufnirea asta? Da, era adevărat că așa simțeam uneori, dar chiar voiam să lovesc pubelele de gunoi și să-mi arunc laptopul peste gardul vreunei case. Am căutat în servietă sticla de apă. Era caldă dar nu aveam ce face. Am băut cu înghițituri scurte, simțind lichidul arzându-mi esofagul. Mă simțeam de parcă mă scufundam într-o apă fierbinte.

Am stat pe colțul din beton al unui gard vreme de câteva minute. Au trecut două mașini pe lângă mine, mult prea grăbite pentru a-mi acorda atenție. Mi-am scos din nou telefonul din buzunar. Pierduse și mai multă baterie și tot nu avea semnal. M-am uitat la ceasul de pe mână. Jumătate de oră de când am intrat pentru prima dată prin acel gang. Cum a trecut timpul atât de repede?

Am încercat să-mi calmez panica ce mi se cățăra de-a lungul măduvei înspre creier. Nu îmi pierdeam mințile. Oricine se poate rătăci mai ales când este debusolat de acea căldură infernală. Mi-am deschis nasturele de la mânecă și mi-am măsurat pulsul. Era peste medie. Nu aveam nevoie de un atac de panică așa că am început să respir mai rar și apăsat. Am închis ochii și m-am străduit să dau uitării tot ceea ce s-a întâmplat până atunci.

M-am luptat să refac în minte o hartă a cartierului. Îmi venea atât de ușor încât mă enerva și mai tare. Totul era clar, străzile se desfășurau ca niște pergamente bine întinse. Îmi dădeam seama unde mă aflam și pe unde trebuia să o iau pentru a ajunge înapoi pe bulevardul Carol. Foarte simplu, ridicol de ușor. Am să fac exact asta și voi scăpa din acest miraj blestemat.

De îndată ce am dat de colțul străzii urmând să o cotesc la dreapta am văzut o persoană. O femeie între două vârste cărând o sacoșă grea în mâna stângă. Am vrut să strig după ea dar s-ar fi speriat. Nici să alerg nu m-ar fi ajutat. M-am dus cu pași grăbiți în urma ei sperând să o ajung din urmă. Doar nu putea să mă lase în spate! Am trecut pe lângă vreo trei blocuri moderniste, mimând forma unui cub. Am văzut că femeia încetinește și m-am bucurat de ocazie. Chiar atunci o mașină a oprit în dreptul ei, și ea s-a urcat cu agilitatea unui atlet.

Am scăpat servieta pe jos. Nu mai puteam. Nimic nu mai avea sens. Iar liniștea din jurul meu mă făcea să țip. Am reușit să mă temperez și am închis din nou ochii. Am acceptat faptul că eram din nou pierdut, pe o stradă cu blocuri de patru-cinci etaje, cu forme tăioase asemenea unor cuțite. M-am grăbit înspre următorul capăt de stradă ce era o intersecție.

Nu trecea nicio mașină dar deja nu mă miram. Am traversat trecerea de pietoni și am luat-o tot înainte. Ceva îmi spunea că aceea era ieșirea din labirint. Nu mai fusesem niciodată pe acolo. Mi-am ridicat ochii pentru a vedea numele. Strada Cubului. Nu era deloc cunoscut. Însă nu mai voiam să mă întorc înapoi. Având în vedere cât de bizară fusese acea oră mă așteptam ca la următorul capăt de stradă să văd silueta Stadionului Național.

Nu a fost să fie. M-am plimbat mult de-a lungul unui front de case mici, cenușii, cu tencuială căzută, murdărite de grafitti. Nu am văzut multe mașini parcate în dreptul lor. Mă uitam la numere și mă mira că toate erau din alte județe, îndepărtate de București. Am ridicat din umeri și nu am dat mare atenție acestui detaliu.

Mi-am ridicat din nou brațul pentru a vedea ora. Îmi venea să râd. Ceasul se oprise. Mai degrabă din curiozitate mi-am scos telefonul din buzunar. Mai avea cinci la sută baterie. Din nou, nicio surpriză. Eram convins că voi rătăci pe străzi până mă va găsi vreo ambulanță care mă va închide într-un balamuc. Aia era soarta mea. Și-am acceptat-o cu bucurie.

Am ajuns să mă bucur de ceea ce vedeam. Casele acelea, total diferite de ceea ce văzusem vreodată erau niște ciudățenii. Îmi povestise prietenul meu Vlad despre stiluri arhitecturale dar nu prea le țineam minte. Dar sigur astea erau ceva în gen Art Noveau, cu tot felul de flori, capete de oameni și arbori ieșiți în relief. Toate prăfuite, în așteptarea unui pămătuf gigantic pentru a le curăța.

Treceam cu privirea de la o casă la alta încercând să ghicesc dacă aveau proprietari sau dacă erau toate părăsite, aceștia fiind demult ajunși în țara celor drepți. Era greu de ghicit având în vedere că toate erau la fel de degradate. Și totuși era o scânteie dincolo de mizerie care mă fascina. Îmi aducea aminte de copilărie într-un mod pe care nu-l puteam explica.

A urmat cel mai mare șoc imaginabil. M-am oprit locului, ca lovit de fulger. Ce vedeam nu avea sens. Dar era în fața ochilor mei și am ajuns să-l accept ca fapt. Pe celălalt trotuar, înghesuit între două blocuri cu aticuri în formă piramidală se afla o clădire fără etaj, o bombă ce avea firma plasată deasupra unor ferestre închise cu obloane. Hanul Cărturarilor.

Era un nume străin dar care avea o rezonanță puternică pentru mine. Doar că nu-mi dădeam seama de unde. Nu-mi mai păsa deloc de acea întâlnire. Am trecut strada fără să mă asigur, cu convingerea că și dacă ar veni o mașină nu m-ar putea afecta. Și m-am oprit în fața ușii închise. Am ezitat pentru o clipă, am clătinat din cap și am intrat apăsând cu putere clanța.

Ca și cum lumea de afară nu conta pentru acel local m-am lovit de mai multe senzații prăbușite peste mine în cascadă. Lumina slabă a unor candelabre cu brațe largi, neșterse de când au fost montate. Urma gălăgia unei muzici lălăite, vocale, însoțită de o percuție insistentă. Nu exista vreo scenă pe care să perfomeze o trupă, sunetul era înregistrat. Mai era mirosul greu de suportat al tutunului. Gândul m-a dus repede la o narghilea ce pufăia arome toxice în nările clienților. Și mai era mirosul de lemn rânced venind de la mese scunde la care erau așezați mușterii. Am stat în dreptul ușii până când un chelner m-a prins delicat de braț și m-a împins mai departe până la tejghea.

Amuțisem. Singura explcație pe care o pot oferi. Oamenii ăia se uitau la mine și eu la ei. În cele din urmă m-am așezat pe unul din scaunele înalte din fața pultului simțind că unele din privirile ce-mi ardeau ceafa s-au întors de la mine. Dar tot nu-mi puteam găsi locul.

Lângă mine se înființă barmanul, un bărbat între două vârste, cu o figură lungă, serioasă, dar care repede s-a dezghețat într-un zâmbet de comerciant. Asta m-a liniștit cumva, găsisem un punct de reper. Purta o cămașă albă cu dungi negre subțiri, și ținea în mână un pahar pe care-l ștergea. Un clișeu implantat în lumea reală.

— Cu ce vă servesc?

— Nu știu...

— Din păcate, aroma aceasta s-a terminat acum câteva minute.

Am încercat să râd, dar mă simțeam sleit.

— Îmi pare rău, am avut o zi proastă.

— Vă înțeleg. Sunteți alb ca varul. Vă dau un pahar de rachiu din partea casei.

— Nu... nu prea beau alcool. Asta s-ar putea să fie puțin prea tare.

— Bine. Un pahar de vodcă îndoit cu apă. Mai mult apă decât alcool?

Am dat din cap neajutorat. Îl privesc cum îmi prepară băutura și așază paharul transparent în fața mea. Mă privește de parcă aș fi singurul client din bar.

— Cum ați ajuns pe la noi?

— Nu aș putea să vă spun. M-am rătăcit.

— Da? Aici în buricul Bucureștilor?

— Se mai întâmplă.

— Mai rar.

Nu-mi plăcea tonul lui.

— E prima dată. Cred că e căldura.

— Poate. Hanul nostru e un popas pentru orice călător rătăcit. Încă de pe vremea lui Caradja vodă suntem aici și servim pe toți care ne calcă pragul.

— Așa vechi?

— Da. S-au prăbușit regi și președinți, dar tejgheaua asta nu s-a rupt în două.

Am aprobat muțește dând peste cap băutura. Am simțit o senzație teribilă de răceală, de parcă mi s-ar fi scurs gheață pe spinare. Am tresărit, barmanul chicotind.

— Nu te-ai ține la un concurs de băut.

— Sigur nu. Mai ales astăzi.

— Tare cred că vrei să ajungi acasă.

— Da. Și nu știu cum. Mi se pare că mă învârt în cerc.

— Un bărbat ca dumneata ajunge și pe aici.

— Nu înțeleg.

— O să trebuiască. Fiecare își dezleagă nodul vieții după pricepere. Azi ai primit lecția cea mai importantă. Te-ai rătăcit.

Să fi fost băutura care-mi întunecase mințile sau nu pricepeam ce voia să-mi spună omul acela. Mi-era rușine să-l întreb. M-a bătut ușor pe umăr și și-a întins degetul în cealaltă parte a camerei.

— O vezi pe fata aia?

Mi-am întors privirea. Pe o sofa fără spătar stăteau mai multe fete de vârsta liceului. Purtau uniforme albastre, frumos apretate. Acea fată era blondă, avea o bentiță pe cap și părul prins în coadă. Stătea într-o parte așa că nu o vedeam prea bine. Ținea mâna pe un pahar de Cola, fiind concentrată asupra conversației cu prietenele ei.

— Larissa!

Vocea barmanului reverberă peste întreaga sală, amuțind muzica, discuția, până și sunetul ventilatoarelor de pe tavan. Fata se întoarse imediat înspre noi. Îi făcu semn să vină și ea se prezentă la pult, lângă mine. Îi simțeam parfumul, atât de familar, dar căruia nu-i puteam ghici originea.

— Da.

— E ora de plecare, nu? Nu aveai un companion de drum. Ți l-am găsit pe domnul acesta.

Am căscat ochii uitându-mă la el, apoi la fată. Ea îmi zâmbi diplomat.

— Nu pot...

— Ea știe drumul. Dacă vrei să te întorci la viața ta, urmeaz-o. Sau poți rămâne aici. Am în debara clienți care nu au mai plecat de pe vremea lui Cuza vodă.

M-am uitat cu mirare la acea ușă pe care o indicase. Un dreptunghi din lemn, scorojit, mânjit cu vopsea, însemnat de ceea ce puteau să fie zgârieturile unor unghii. Nu m-am gândit mai mult ci am sărit în picioare. Fata își luă ghiozdanul și apoi îl salută pe barman.

Am ieșit amândoi afară în caniculă. Vremea era la fel de insuportabilă și casele păreau la fel de potrivnice. Dar acum o aveam alături pe Larissa și asta făceam ca experiența să fie mai liniștitoare. O luase înainte fără a mă aștepta. Iar eu am mers în urma ei încercând să raționalizez ceea ce se întâmpla.

Nu a scos nicio vorbă tot drumul. Mergea mereu cu un pas înainte, fredonând o melodie care îmi era incredibil de familiară dar căruia nu-i puteam găsi titlul. Își ținea mâinile pe mânerele ghiozdanului și privea mai mult înspre copacii pe lângă care treceam sau pe ferestrele caselor.

Mica excursie nu putea să fi durat mai mult de șapte minute. Sau poate zece, dar nu mai mult. Așezat în spatele ei, traversam prin aceleași intersecții dar cumva aveau sens, se legau între ele, fără a mă face să stau pe loc sau să mă învârt în cerc. Nu pot explica senzația dar asta simțeam pe măsură ce mă apropiam de bulevardul Carol. Când am văzut în depărtare turla spitalului Colțea eram gata să cad în genunchi și să mulțumesc lui Dumnezeu.

Ca o perdea ridicată de pe ochi totul căpăta sens. Făceam conexiunile și știam exact cum să ajung înapoi la mașină. Ca gest reflex mi-am ridicat brațul pentru a privi ora. În canicula infernală am înghețat. Ora trei și un sfert! Imposibil! Dar ceasul nu mai stătea în loc, ci mergea, arătând aceeași oră la care intrasem în labirint.

Fata s-a oprit în fața mea, serioasă, privindu-mă lung. Mă gândeam că poate aștepta să-i ofer bani ca plată pentru că mi-a fost ghid. Am băgat mâna în buzunar și am căutat, însă am auzit un răspuns mormăit. Am privit-o îndelung, străduindu-mă să-i potrivesc chipul cu un nume, dar nu reușeam să-mi dau seama.

— Dacă mă cauți, s-ar putea să mă găsești. O zi strălucită!

S-a întors pe călcâie și a plecat, alergând înspre Universitate, țopăind de-a lungul drumului. Chiar dacă acum știam unde mă aflu tot eram pierdut. Ce mi se întâmpla? Voiam să duc experimentul până la capăt. Mi-am scos telefonul din buzunar. Încărcat complet și cu semnal. M-am proptit de cea mai apropiată clădire.

Am vrut să-mi sun șeful, să-i spun că am făcut insolație și nu voi mai putea ajunge la întâlnire. Nu am făcut-o. Pur și simplu am refăcut traseul scurt până la mașină, am intrat în ea și am rămas vreo zece minute holbându-mă în gol. În jurul meu lumea se scurgea în același ritm normal ca până atunci.

M-am întors acasă, am mâncat, am dormit. Am fost norocos că urma weekendul și nu trebuia să-mi iau zile libere. Am stat închis în casă rumegând acea buclă de timp care poate nu s-a întâmplat niciodată. S-ar putea să fi leșinat și să-mi fi închipuit toată tărășenia. Ca relaxare m-am apucat să arunc hârtii ce nu mai aveau valoare. Tot întorcându-le am dat peste un dosar vechi în care se aflau niște desene. Unul m-a făcut să văd negru în fața ochilor. Era schița unei străduțe, în centrul paginii găsindu-se Hanul Cărturarilor.

Atunci mi s-a destupat șuvoiul amintirilor, devenind și mai disperat. Totul se alinia, fără să-mi aducă liniște. Mi-am adus aminte de adolescența în care băteam la pas străzile Bucureștiului împreună cu Vlad. Eram doi puști plini de imaginație care voiam mai mult decât un simplu deliciu turistic.

Am pus la cale un joc în care inventam locuri și oameni. Din nimicul imaginației îmbogățeam cartierele orașului cu povești ce nu s-au petrecut niciodată. Cu haiduci, soldați, trădători, cadâne, societăți secrete și tot ce ne trecea prin cap. Aveam și unele instituții pe care le-am inventat. Și locuri de petrecere. Una din ele fiind Hanul Cărturarilor. E un loc care nu a existat niciodată dincolo de jocurile noastre copilărești.

Mi-aș fi dorit să găsesc caietele noastre vechi, să răscolesc prin ele și să găsesc ceea ce am scris, dar au dispărut demult. Însă îmi aduceam aminte bine de tot poveștile inventate despre hanul deschis înainte de ciuma lui Caradja. Și despre Selim, barmanul manierat venit de la Stambul. Cu care tocmai am stat de vorbă.

Mi-am adus aminte de cine îmi amintea acea liceeancă ciudată. Dar nu-mi amintea. Era leit imaginea ei, a Larissei, fata de care mă îndrăgostisem pe atunci. Ar fi trebuit să aibă douăzeci și șapte de ani, nu să arate exact ca în primele zile de școală. I-am recunoscut salutul și melodiile bavareze pe care le fredona cu emfază.

Și de câteva zile stau cu ochii pe telefon. Cred că dacă voi rămâne blocat în acest cerc al rememorării o să-mi pierd mințile cu totul. Am reușit să găsesc numărul ei de telefon și nu-mi doresc nimic altceva decât să-i aud vocea. Și să-i spun ce mi s-a întâmplat.

Sau poate nu... am să o invit la o cafea, sperând că voi putea jongla cu distanța de timp cu aceeași măiestrie ca a lui Selim. O să renunț la explicații și analize și voi considera că acea experiență a fost pur și simplu un cadou. O ocazie de a regăsi un drum pe care tot eu l-am închis cu atâta vreme în urmă.

Iuliu Cezar STURZA

Născut la Macea, lângă județul Arad, are studii în teologie pastorală și în istorie. Scrie proză, cronică și eseu, colaborând cu diverse reviste. A scris romanul Labirinturi de lut (2020) și volumul de nuvele Ocolul inimii și-al clipei (2021).