Cum privești astăzi romanul Procesul de Kafka?

Ca o detenție a minții, ca o claustrare totală, atât fizică, cât și mentală, o carceră a propriilor zbateri, trăiri, perspective de viitor, în care orice încercare sau luptă de a-ți dovedi nevinovăția și a te sustrage capcanei devine automat o condamnare tacită și categorică.

Ce cărți similare îti vin în minte în continuarea Procesului?

Brave New World de Aldous Huxley, Ferdydurke de Witold Gombrowicz, Ești un animal, Viskovitz de Alessandro Boffa și nu în ultmul rând, Maus de Art Spiegelman. Toate acestea au în centru zbaterea, lăuntrică sau fizică, fiind percepută ca o schiță a unui plan de evadare, care prinde contur o dată cu încercarea de a ieși sau a ne sustrage din forța aceea centrifugă a automatismelor, care ne dictează cumva existența și devine un gard electric în calea libertății de orice fel.

Ai scris despre libertate, ai avut vreodată intenția de a scrie despre?

Cred că am scris cumva la nivelul ideii de libertate. Cele mai mari bariere mi-au fost cumva impuse în plan afectiv. Nu am avut niciodată parte de o detenție fizică și nici nu mi-aș dori, pentru că am fost de câteva ori în cușca minții și știu cum e să fii deținutul propriei capcane.

Dacă ai fi închis/izolat/ostracizat, care ar fi mijlocul ficțional prin care ai supraviețui? Scris? Citit? Imaginat? Discuții despre ficțiune? "Scenarii" și planuri concrete de evadare? etc.

Cred ca aș scrie sau aș proiecta, la nivelul imaginației foarte multe povești, scenarii, poate chiar mi-aș face un jurnal clinic de observație a ceea ce se întâmplă acolo, în detenție, de la automatisme la comportamente asumate, de la la acțiuni și repercusiuni. Aș fi deopotrivă scenarist, coregraf, personaj, regizor. Mi-aș face diverse proiecții în plan mental. Aș încerca toate căile de evadare posibile. Aș mentaliza și aș materializa orice încercare cu finalitate către o evadare ca la carte. Pentru ca mai apoi, odată scapată, să pot smulge plasturii de pe răni, să-i las la aerisit, să supureze toate cuvintele nerostite și acumulate, până la vindecare. Așa cred că aș putea supraviețui. Așa cred, că (auto)proiectarea în ficțiune ar ajuta pe oricine care are imaginarul drept cel mai bun prieten și confident pentru a plănui escapade.

Ce-ai face dacă într-o zi ai găsi pe eticheta unui produs, cumpărat din magazin, o scrisoare de la un deținut care denunță condițiile din detenție?

Cred că mai întâi aș încerca, pe căi mai mult sau mai puțin oficiale, să aflu proveniența produsului, drumul său până la magazine. Apoi poate m-aș deghiza într-un inside man, care să investigheze, cu mijloace mai mult sau mai puțin legale, ce și cum, dar mai ales cum ar fi dacă aș putea pătrunde până la cei care au trimis mesajul și să văd cum aș putea plănui o evadare absolut ,,accidentalăˮ. Nu cred că aș face ceva public, pentru că aș simți că îi pun în pericol, pentru că, din moment ce și-a făcut curaj să trimită acel strigăt de ajutor, deja e cu un pas în față, deja se expune. Iar eu nu trebuie să pun lupa pe el sau să îl trimit direct sub lumina reflectoarelor, pentru că atunci aș fi cumva direct responsabilă de niște consecințe absolute fatale. Aș organiza, deci, o escapadă ca în filme, după un scenariu, în care întâmplările se succed precum benzile desenate.

Marius Balo în dialog cu Ioana Miron