nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Elektra, palimpsestul însângerat

Elektra a fost ultima premieră a stagiunii precedente (2022/2023) de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Potrivit propriilor mărturii, regizorul Botond Nagy și dramaturga Ágnes Kali au recurs la demistificare în crearea adaptării scenice după Sofocle în cauză. Fără a se complace în subterfugiul atenuării conținutului tragic, viziunea asumată extrage eficient elementul atemporal din materia epică, demonstrând printr-un șoc poetic pur că Melpomene nu se pulverizează într-un spațiu profan unde zeii și destinul sunt ignorați.

Așa cum remarcă Friedrich Dürrenmatt, "tragedia presupune vinovăție, necesitate, măsură, perspectivă, răspundere. În acest secol cârpăcit al nostru, în acest ultim dans al rasei albe, nu există nici vinovați și nici responsabili. Nimeni n-a avut ce să facă și nimeni n-a vrut-o. Lucrurile merg într-adevăr de la sine. (...) E nenorocul, nu vina noastră: de vină se poate vorbi numai în cazul unui lucru săvârșit personal, al unei fapte de natură religioasă." (Dürrenmatt, Probleme ale teatrului, traducere de Constanța Trifu și Amalia Zambetti)

Dacă lumea noastră e un templu dezafectat, iar semnalele sorții ne parvin estompate, Elektra ne obligă să fim din nou părtașii unei conștiințe ce sfidează inerția morală a cetății unde locuim. Tatăl Electrei (Csilla Albert) a fost ucis de Egist (Loránd Váta) și de mama adulterină, Clitemnestra (Enikő Györgyjakab). În timp ce aceasta din urmă și sora Electrei, Crisotemis (Eszter Román) poartă haine fastuoase, Electra refuză să lepede cămașa însângerată a necesității de a-și răzbuna părintele, așteptând întoarcerea fratelui său, Oreste (Tamás Kiss), spre a săvârși împreună actul justițiar. Cuvintele lui Oreste, notate împreună cu învățătorul său (Róbert Kardos M.) pe un perete imaculat, constituie dezvoltarea unui memento mori: PEOPLE THINK THAT TORTURE IS PAIN. IT’S NOT. PAIN IT’S TIME. Așteptarea naște fiare, însă Electra și Oreste rămân oameni, uniți de imperativul dreptății.

Sfâșierea interioară a Electrei se desfășoară într-un spațiu capitonat, cu pereți mobili. Vina și legea nu ezită să se manifeste prin deplasarea maselor de "lână de aur", a căror proximitate amenințătoare transformă cetatea Micene într-o colonie a lui Ares. Tragedia se insinuează progresiv, astfel încât vinovații încep să adulmece animalic o prezență străină: Egist este asaltat de o ploaie de cămăși însângerate, iar vârtejul de petale de trandafir în care se autoadulează Clitemnestra anunță iminența revoltei sângelui. Bonomia mimată de învățătorul lui Oreste, deghizat într-un servitor care înlătură în ritm dansant urmele de sânge, transmițându-ne totodată mesaje criptice cu mâinile, nu face decât să amplifice oroarea crimei.

Într-un moment-cheie al spectacolului, cele două ecrane de proiecție a supratitrării, aflate în extremitățile scenei, sunt invadate de roșu. Sângele vorbește, fapta dreptății va fi împlinită. Cerul golit de zei nu înseamnă și abolirea tragicului, pentru că atât marile evenimente guvernate de iubire și moarte, cât și întrebările fundamentale suscitate de acestea rămân mereu înscrise în palimpsestul ființei. Nu ne putem dezbrăca de condiția de om, iar a duce un gând până la ultimele consecințe cere vărsare de sânge. Electra și Oreste îndură adevărul și luptă pentru el, iar în sângele lor dreptatea au ultimul cuvânt. Spectacolul demonstrează impecabil teza lui Dürrenmatt, prezentă în textul anterior menționat: "Și totuși tragicul este întotdeauna posibil, chiar și atunci când tragedia pură nu mai este posibilă. Putem să scoatem tragicul din comedie, să-l scoatem la iveală sub forma unei clipe înspăimântătoare, a unei prăpastii ce se cască în fața noastră." Tragicul este prin urmare actual fiindcă limita și hybrisul nesocotirii acesteia aparțin tragediei fără sfârșit de a fi om. În Elektra, cel de-al patrulea spectacol realizat de Botond Nagy la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, legitatea tragică pătrunde în sufletul spectatorului cu întreaga sa puritate necruțătoare. Ne confruntă cu timpul, judecătorul impalpabil și implacabil al gândurilor și faptelor noastre, și ne indică porțile oraculare, dincolo de care pulsează libertatea noastră. Catharsisul e frumusețea dureroasă ce ne electrizează complet atunci când reușim să traversăm pe cont propriu linia roșie dintre scenă și sală.

Stanislavski definea frumosul scenic prin acel ceva care înalță, fără să înșele: "Frumosul însă nu este ceea ce înșală publicul la teatru și-i ia ochii, ci ceea ce înalță spiritul omenesc pe scenă și de pe scenă, adică simțămintele și gândurile artiștilor și ale spectatorilor." (Stanislavski, Viața mea în artă, traducere de I. Flavius și N. Negrea). Reprezentația din 23 noiembrie 2023 a Elektrei lui Botond Nagy a fost urmată de ceea ce Kierkegaard numea într-un discurs edificator "sărbătoarea tăcută a frumuseții". Răspunsul spontan al publicului a fost o tăcere vibrantă, nu pentru că nimeni nu ar fi știut că spectacolul s-a încheiat, ci fiindcă emoția unanimă își cerea dreptul de a zăbovi în câmpul magnetic al spectacolului.

Ana IONESEI

Ana Ionesei (n. 1983, Iași) a absolvit Filosofia și masterul de literatură comparată "Istoria imaginilor – Istoria ideilor" la Universitatea "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca. Volumul de versuri Maldororiana este câștigătorul concursului de debut al editurii Adenium (prima ediție, 2013) și al premiului pentru debut "Aurel Leon" oferit de Ziarul de Iași (ediția a XI-a, 2014). Au urmat Haz de hazard (Adenium, Iași, 2017) și Teatrul anatomic (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018). A publicat cronici, eseuri și traduceri de poezie în diverse reviste culturale.