OPTm
nr.crt.

Un drum cu motocicletă

Am călătorit mulți kilometri pe motocicletă, fie pe locul din spate, fie pe cel din față. Văzută de pe „motor", lumea este parcă mai vie; tot ce înseamnă natură – imagini, mirosuri, sunetul vântului, soare, ploaie, totul aduce viața mai aproape; viața reală, cea căreia de multe ori poate uit să-i iau pulsul, prinsă în evenimentele de zi cu zi. Viteza, atenția pe care trebuie s-o am tot timpul când merg pe motor sunt ancore puternice în prezent; această trăire a prezentului mă face să ies cu bine din tot felul de situații neprevăzute care pot să apară în trafic – și de cele mai multe ori ele apar, chiar zilnic, mai ales atunci când merg prin București. Mersul cu motorul printr-un oraș aglomerat mă face să câștig mult timp, dar nu scap din vedere faptul că nu trebuie să plătesc timpul astfel câștigat cu o excursie de durată într-un salon de spital – sau într-un alt loc, mai liniștit și oarecum permanent.

Pentru mine lucrurile au fost simple de la început – am căzut cu motorul chiar din a doua oră de școală; am reușit ca, printr-un avânt fenomenal, să intru cu motocicleta în șanțul ce mărginea poligonul, să mă umplu de vânătăi și totuși să nu pățesc mai nimic, în afară de o durere atroce care și-a făcut bagajele destul de repede și m-a lăsat în pace. Nici motorul nu a avut mare lucru, iar instructorul mi-a spus că a fost foarte bine așa, pentru că au fost destui care au pornit în trafic imediat după ce și-au luat carnetul și au sfârșit imobilizați pe viață – sau pe moarte, unii dintre ei decapitați (chiar și pentru un drum de o sută de metri, pentru care au considerat că nu e necesar să-și mai pună și casca pe cap). Omul a fost evident foarte plastic în descrieri și mi-a tot repetat că a fost foarte bine că mie mi s-a întâmplat așa, pentru că am putut să aflu fără riscuri majore cum o simplă zvâcnitură din încheietură, doar o idee mai puternică decât ar fi trebuit, și asta doar pentru o secundă, te poate face să decolezi spre lumi pentru care ai bilet de dus în mod normal la bătrânețe. Nu am avut cum să nu rețin evenimentul și cuvântarea post-factum, astfel încât chiar am prins teamă de motor – nu în sensul de a nu termina școala și de a renunța la idee, ci în cel în care trebuia să fiu foarte prudentă odată ieșită în trafic. Am luat carnetul și lucrurile au mers, am început cu ieșiri de duminică pe străduțe liniștite, în zone fără trafic, dar faptul că toate au început treptat să meargă bine nu m-a făcut să mă consider un Vale Rossi în varianta feminină. Nu am încercat să merg pe două roți sau să fac șmecherii în trafic. Mi-am păstrat intacte atenția, teama și amintirea senzației pe care am avut-o atunci când am parcat cu viteză motorul în șanț în a doua oră de instructaj.

1

Cu toate astea – da, există un „cu toate astea", la un moment dat ceva s-a întâmplat. Mi-aduc aminte că era o zi frumoasă de vară, garnisită cu o lumină intensă și ciripituri care se auzeau chiar și prin cască, atunci când așteptam pe motor la stopuri. Trecusem de Unirea și eram undeva pe Călărași, motorul zumzăia, iar eu eram veselă și în același timp atentă, ca de obicei. De data asta, nu ca de obicei, am văzut cum brusc o mașină care era pe banda din dreapta mea, fără să semnalizeze și în mod evident fără să se asigure, „și-a schimbat direcția de mers", după cum se scrie în declarațiile pe care le dai la poliție post-accident. A fost un gest brusc, traficul era normal, niciun pieton pe carosabil și așa mai departe. Nimic din ce se întâmpla pe asfalt nu prevestise evenimentul. Pur și simplu șoferul nu văzuse motorul. Manevra a fost atât de bruscă, încât mi-a lăsat doar foarte puțin timp de reacție și loc de a trage de ghidon pentru a evita mașina, iar asta fără să ies de pe banda pe care eram – în stânga mea circulau, bineînțeles, alte mașini. Am reușit să-mi păstrez calmul, senzația ciudată a fost că mă aflam într-un joc video, că totul se întâmpla pe un ecran în fața mea și că această „anomalie" în condus a șoferului mașinii era parte din scenariul jocului pe care eu trebuia să-l duc cu bine la capăt ca să pot să trec la nivelul următor. Nu am pus frână brusc (pentru că asta pe motor e garanția aproape sigură a unui accident urât), am tras ușor de ghidon spre stânga și în același timp am claxonat lung. La fel de brusc cum îmi tăiase calea, șoferul a tras de volan și a reintrat rapid pe banda din dreapta, de parcă soneria claxonului îl trezise din ațipeală. Nu știu dacă în acel moment am trecut la nivelul următor al jocului video de care spuneam, dar în mod sigur reușiserăm să evităm accidentul și am mai mers o vreme în paralel, eu și șoferul mașinii, așa cum ne direcționa traficul, în tot acest răstimp el stând cu capul între umeri, cu mâinile înțepenite pe volan și privind numai în față.

Cu prima ocazie pe care am avut-o, am tras motorul pe dreapta și mi-am dat casca jos. Abia atunci am lăsat loc emoției și senzațiilor pe care o mână le pusese parcă în background-ul acelui joc video în care reacționasem corect și prin prisma căruia percepusem totul. Abia atunci am revenit cumva parcă în realitate, deși senzația era că în trafic fusese realitatea adevărată, iar acum revenisem la realitatea obișnuită, cea din viața de zi cu zi. Am putut din nou să gândesc, pentru că ceea ce se întâmplase în trafic venise dintr-o zonă de dincolo de gânduri. Și am putut să las să iasă la suprafață ceea ce fusese în subteranul acelei stări de calm din care reacționasem prompt și percepusem parcă totul în slow-motion, asta dându-mi cumva timp să procesez totul și să fac ceea ce trebuia. Iar în subteranul acelei stări nu era altceva decât un poem al poetului american Billy Collins, poet pe care-l citeam intens în acea perioadă, pe care l-am citit și după aceea și care a fost chiar unul dintre principalele resorturi care m-au îndemnat să încep o scriere poetică ce destul de repede a dobândit personaje și fir epic și s-a transformat în romanul Translucid. Poemul se numea Walking Across The Atlantic și vorbea despre mersul pe ape, despre apariție și dispariție și a fost un fel de flash, o concentrare a întregii vieți, cumva. După un timp mi-am pus din nou casca, m-am urcat pe motor și mi-am continuat drumul. De atunci, înainte să merg cu motorul, îmi vine în minte acel accident evitat și poemul lui Billy Collins, astfel încât cele două au ajuns să se împletească.

Au mai fost multe asemenea evenimente în trafic, impactul puternic a fost însă al celui dintâi. Cu timpul, am ajuns să mă obișnuiesc, să nu mai trag motorul pe dreapta de câte ori se întâmplă lucruri asemănătoare. De atunci, mersul pe motocicletă în trafic m-a dus și mă duce cu gândul la ideea uniunii, la cât de interconectat e totul și cum orice gest al cuiva poate avea un impact major asupra altcuiva, iar legăturile de cauzalitate pot să fie sau nu aparente. Iar versurile lui Billy Collins apar din nou, același poem care pare că spune totul în modul cel mai simplu și percutant posibil: „[...] I feel the water holding up my shifting weight. / [...] I try to imagine what / this must look like to the fish below, / the bottoms of my feet appearing, disappearing."

Ligia PÂRVULESCU

Cunoscută mai ales ca poetă, a debutat în volum la Casa de Editură Max Blecher, în 2014, cu volumul Fluvii de asfalt. Pentru romanul Translucid a primit premiul „Primul roman”, 2021, acordat de Editura Litera, unde a fost publicată în același an. Activă și apreciată în lumea literară bucureșteană, publică în mod curent în revistele de profil. Este avocată, preocupată în același timp de zonele subtile ale comunicării.

Echipa
Arhiva

DIRECȚII în literatura actuală. Liviu G Stan, Ileana Marin, Mihai Ene, Doina Ruști

PRINT 33⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

 

Din 18 iulie, revista va apărea cu numele Ficțiunea OPTm

NOUA LITERATURĂ

Gabriela Toma scrie proză stranie, urmuziană, cu un imaginar care atinge adeseori probleme filozofice. Se remarcă imediat tendința de comprimare narativă, reminiscență a exercițiului poetic îndelungat, și un anumit tip de dramatism care o aduce aproape de literatura absurdă.

Doina Ruști

 

FILMELE REVISTEI

Bookfest, 2022

Cartea săptămânii

Editura TACT, 2020

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

 

Gala UNITER

 

Profesorul Georges Didi-Huberman, director de studii la École des hautes études en sciences sociales, a primit distincția Doctor Honoris Causa al Universității din București

ART, 2022

Casa de pariuri literare, 2022

Poeți la MNLR, într-o seară cu vin și cuvinte:

Ioana Miron & Răzvan Țupa. foto: Daniela Luca

Enciclopedii

LITERA, 2022

Humanitas, 2016

Copyright © fictiunea.ro