— Ce-ți place să faci cel mai mult?

— Îmi place să trag de fiare, de bestiile din cuvinte.

anonim

Colțarul era în așteptarea asistentei care trebuia să-i dea verdictul: avea sau nu sindromul Cotard. Sperase într-o genealogie aleasă, cu lemn Mpingo adus din Africa, îmbrăcat în pânză cu elemente decorative din Mexicul precolumbian, cu ladă pentru depozitare, toate astea simțea că îi dispar, pur și simplu. Asistenta întârzia. Ahora bien, este una dintre acele zile, știți voi, în care trebuia să deschidă punga neîncepută ca să prepare cafeaua și să toarne conținutul în frumosul recipient ermetic de păstrare a gustului. Pentru asta avea nevoie de o foarfecă, care nu era de găsit cu ușurință, pentru că cineva îi schimbase locul. Espressorul nu avea apă, iar apa trebuia cumpărată de la magazinul din colț. Nu avea însă timp. Recurge la un compromis și pune apă de la robinet. Nu găsește cana în care își bea de obicei cafeaua, rămăsese de ieri cu un rest de cafea, undeva, pe verandă. Vă imaginați mai departe restul: alegerea hainelor, folosirea transportului în comun (tramvaiul care tocmai pleacă din stație) și întâlnirea cu ceilalți. Aceasta din urmă este cea mai dificilă, pentru că, în acea zi specială, toate complimentele pe care încearcă să le facă par ironii, iar simpla glumă, o satiră tăioasă. Taie în carne vie, asta face. Cel mai bine este să stea în camera ei, cu draperiile trase, cu o veioză cu o lumină caldă și un roman de Rulfo. Să-i lase pe alții să caute, să lupte pentru adevăr, viață, dreptate, cinste și valori europene. Să se întindă pe colțarul care simte că-și pierde membrele, care se simte eviscerat de barbari sau că moare subit.

Colțarul atrăgea cel mai mult oamenii melancolici, îi ademenea subtil și îi lăsa să schimbe vitezele stărilor düreriene și să le simtă lent și până la capăt pe toate. Trăiește-ți melancolia până la capăt, ar fi zis, ca-ntr-o reclamă la lucrurile inutile, doar că, aici, partea utilă era că scufundarea avea prețul ei: un sentiment dus până la capăt, adică explorat în toate măruntaiele și chichițele sale, se întâlnește cu altul, adică lasă loc altuia în viața ta. Niciun psiholog nu ar fi reușit să ne aducă pe noi, pacienții, mai aproape de altceva decât ceea ce simțim. "Cum te simți acum?" "Mă simt bine". Da, cât ești în afurisitul ăla de cabinet, apoi o iei de la capăt și dai peste toți copiii tăi interiori, pe care nu știi unde i-ai lăsat și ce le-ai făcut. Un părinte le-ar citi din Urmuz, altul le-ar pune Vivaldi, cine știe? Undeva, conectați la viața noastră, dar fără ca noi să-i reperăm foarte clar, plutesc copiii noștri interiori.

Colțarul își imagina că avusese un designer înalt, slăbuț, cu o poveste de viață pe care ai transforma-o într-un film à la Francois Truffaut, cu ochii cufundați și cu privirea pătrunzătoare, cam cum ar fi arătat Dionis în visul nostru de adolescență. L-ar fi creat de la început în mintea sa, l-ar fi visat nopți întregi, ani în șir. Apoi, într-o noapte, a început totul. Era în noaptea Sfântului Sebastian. Colțarul își imagina deja finalul predestinat: cu trupul zdrobit de ciocane, cuțite, rezistând, iar barbarii recurgând la ciomege și la sfârtecarea trupului în bucăți. Sau era ziua Sfântului Dada. Sfârșitul: tăierea capului. Nu-și amintea bine, deși diferența între cele două zile din calendar este considerabilă. Iar sfârșitul îl duce cu gândul la început.

Copilul se rotește în lichidul amniotic, pe care îl absoarbe ușor, și se pregătește, încet-încet să-și facă ieșirea în lume. Bebeluș – pește – colțar. Fiecare cu "oxigenul" său. Primele amintiri ale colțarului erau dintr-o dimineață cețoasă, cu umiditate ridicată. Se auzea cântecul cocoșilor, iar în dreptul ferestrelor, femeile treceau cu ibricele cu tămâie și flori proaspăt tăiate, ofranda pentru cei plecați în lumea de dincolo. Duminică de duminică, fără nicio întrerupere, indiferent de starea vremii, anunțată cu detalii la meteo, viscol, furtuni, femeile făceau acest drum necesar pentru ele și pentru familia lor. Sărutau crucea, jeleau, povesteau și se întorceau acasă pentru a lua viața de la capăt. Fitilul unei candele scufundate în ulei, absorbind uleiul pentru a arde încet și a muri. Atât de simplu. Colțarul se imagina femeie, cu trupul gol, într-o cameră enormă și albă, cu o lumină plăcută, în care își scufundă trupul într-o mare de piure de cartofi. Se imagina bărbat, cu trupul gol și liber, pătrunzând pe un culoar plin de flori de bumbac, mângâindu-i corpul ca într-un cocon. Plutim în lichidul amniotic imaginar care ne este mai la îndemână ori de câte ori viața trezește în noi sentimentul sfârșitului brusc sau reflexul de tresărire.

Pe vârful unui munte, colțarul ar striga din rărunchi un cuvânt pe care nu-l veți ghici niciodată. Ecoul va ajunge la voi odată cu alarma telefonului în fiecare dimineață. Nu-l veți auzi. Trupul nu se mai trezește ca pe vremuri după ceasul biologic, după cum umbrele se ridică și lumina își face loc, ridicând pleoapele ca pe o ușă pe care o deschizi încet, încet și îți întinzi trupul pentru a-l deștepta întru totul. Ca pe vremuri, când mama te trezea cu șoapte și cu sărutări pe obraz, pe frunte și pe căpșor, cu cântec de trezire și de primire a dimineții. Corpul modern, dependent de alarma telefonului, se trezește brusc, cu o lovitură de ciocan, cu un șut în fund, cu un reproș: "Ți-am spus să te trezești naibii mai repede!". Totul este legat în capul colțarului: nu poți rosti cuvântul "repede" pe îndelete, cum nu poți pronunța rapid cuvântul "încet". Primul ar părea o despărțire școlărească în cuvinte, iar al doilea ar fi o onomatopee.

Câte nu-i mai trec colțarului prin cap în toată această așteptare: plastic – plasticitate – chirurgie plastică. Un Don Juan orb, care dă târcoale unei frumuseți doar de el văzute, în ochii minții, căruia doctorii realismului vor să-i redea vederea. Pentru a se descompune, sticla de plastic are nevoie de până la 500 de ani, iar trupul uman, de 7 ani. Plasticitatea este stilul, o expresie nouă, vie. Citește pe pereții clinicii: "O echipă cu experiență te așteaptă la cabinetul de chirurgie plastică". Colțarul nu vrea remodelare, sculptare, restaurare. Colțarul vrea să știe dacă părțile sale mai sunt vii, dacă el mai este în viață. Asistenta a ajuns, deschide ușa și îi dă verdictul.