Alexandra Olteanu

Când mă gândesc la roman, îmi vine în minte un fragment din "Doctor Faustus": "Am motive să cred că în adâncul nopții spirituale a lui Adrian mai dăinuise încă o urmă de oroare în fața acestei blajine înjosiri, o repulsie instinctivă împotriva ei, o rămășiță de mândrie, până când ceda în trista satisfacție a confortului pe care un suflet sleit trebuie să-l afle, în cele din urmă, în abdicarea minții".

Tema pe care o asociez adesea involuntar romanului este cea a artei. De aceea, personajul care îmi vine cel mai des în minte este Adrian Leverkuhn.

Liviu G. Stan

Un roman care mi s-a infiltrat în reflexe este "O singurătate prea zgomotoasă" al lui Bohumil Hrabal. Am un cult pentru cărticica asta, și-a rezervat un continent în inima mea. Mă gândesc la Hanta, personajul principal, ca la un fiu nenăscut de-al meu. Și începutul romanului este absolut superb: "De treizeci și cinci de ani lucrez între hârtii vechi și acesta este love-story-ul meu. De treizeci și cinci de ani presez hârtie veche și cărți, de treizeci și cini de ani mă murdăresc de litere, astfel încât mă asemăn dicționarelor enciclopedice, din care, în tot acest timp, am presat trei tone. Sunt ca un ulcior plin cu apă vie și cu apă moartă, destul să mă apleci un pic și încep să curgă din mine idei frumoase."

Tatiana Ernuțeanu

"Ultima vară în oraș al lui Gianfranco Calligarich" a fost unul dintre romanele în care am găsit tonul letargico-melancolic, pe care îl caut într-o scriitură. Pe scurt, acest roman-cult, în sine, este, de fapt, relația dintre solitudine și ceilalți, transpusă prin intermediul relației dintre un individ și un oraș. Purtând hainele unui love story, tema este, însă, alienarea individului într-o societate arghirofilă. Leo, un tânăr șarmant, alcoolic, nonșalant, având în el prevalentă vocația ratatului, un adevarat exponent al "generației pierdute", se plimbă cu lejeritate, când prin mediul sărăcăcios al artiștilor, când prin glamourul burgheziei, printr-o Romă picturală, rece, dar intimă, a anilor '60. Un oraș uituc și uimit, așa cum îl descrie personajul, în care ori e prea cald, ori plouă prea mult, ori totul este sufocant, ori insuportabil de indiferent. Se îndrăgostește profund de o stranie studentă la arhitectură, cucerită, însă, de mirajul societății boeme din Roma, pe care o pierde, după care nimic nu va mai fi la fel. Distrugerea iminentă apare cu fiecare pagină cu care înaintezi spre final. Leo se lamentează, se complace, duce ratarea la nivel de artă. Să fim nostalgici după ceva ce n-am avut niciodată - este o replică din carte, dar este însași esența acesteia.

Toastul lui Leo rămâne cel mai frumos omagiu adus ratării "Pentru toate lucrurile pe care nu le-am făcut, pentru cele pe care ar fi trebuit să le facem, pentru cele pe care nu le vom face, am spus eu, ridicând o ceașcă plină de cafea cu lapte".