În 2015 era lansată una dintre cele mai populare pagini de Facebook din România, The never forgotten Romanian children – Copiii niciodată uitați ai României. O comunitate eterogenă care a crescut la 170.000 de voluntari, coagulați în jurul dorinței de a ajuta, de a recupera, a regăsi, a cârpi povești de iubire între copiii dați spre adopție și familiile biologice. Creatoarea ei, Ileana Cunniffe Băiescu, nu și-a imaginat niciodată amploarea pe care avea să o capete propria aventură de a-și regăsi fratele, adoptat de o familie irlandeză în anii 1990. Numele ales pentru această comunitate sugerează zbuciumul neîntrerupt al celor rămași acasă de a nu-și uita copiii plecați. Ori lucrurile stau tocmai invers. Puține sunt familiile/părinții care își caută rudele abandonate ori date spre adopție. Majoritatea celor care solicită ajutorul comunității sunt tinerii adulți ieșiți sub o formă sau alta din aceste familii și care locuiesc în afara României. Un pașaport vechi, uitat într-un sertar, un act de adopție redactat într-o limbă necunoscută și despre care află că a fost cândva și a lor, sunt singurele elemente care-i trimit către un trecut care pare decupat cu atenție. Adolescența, dar mai ales maturitatea, îi fac să se chestioneze asupra propriei identități. Nevoia de a recupera acea parte de memorie ce le-a fost luată devine tot mai stringentă: cine sunt, de unde vin, cum le arată părinții, mai au frați? Dar căutarea nu este deloc ușoară.

Țara de origine nu a ținut vreodată o evidență strictă a lor. Țara de origine nu are dosarelor lor personale. Țara de origine nu poate explica informațiile contradictorii din documentele pe care chiar ea le-a întocmit. Țara de origine i-a șters din istoria ei foarte recentă, și odată cu ei povestea a mii, zeci de mii, sute de mii de copii abandonați în locuri ale morții. Relocate, redenumite, demolate, orfelinatele comuniste unde și-au găsit sfârșitul mii de copii au ieșit repede și definitiv din memoria instituțională. În cea a comunității nu au intrat decât indirect, fiind de obicei ascunse cu grijă privirilor indiscrete.

Care este dinamica individ/stat atunci când vorbim despre ștergerea amintirilor ce provoacă disconfort? Statul a fost cel care a conceput și desfășurat o campanie de ștergere a memoriei referitor la drama copiilor abandonați, urmând interese strict politice, sau a fost alimentat în demersul său de o masă critică de indivizi care la rândul lor își doreau același deznodământ? Cu siguranță țara care "își omora copiii", după cum era numită România de către organizațiile umanitare, și-a dorit înlăturarea cât mai rapidă a nefericitei etichete. La fel de mult și-a dorit depășirea condiționărilor politice care își aveau sursa în problema abandonului și a instituțiilor de ocrotire. Și dacă faptic schimbarea s-a produs lent în fața inerției sistemului, instaurarea, ca o vrajă, a unei amnezii colective a avut darul de a liniști conștiința celor mai vehemenți detractori. Din țară a regimului comunist, foarte rapid abandonul copiilor a devenit o problemă a întregii societăți. După 1989, cifrele nu au scăzut. Ele s-au păstrat la aceleași valori, dar la o rată a nașterilor semnificativ mai redusă. În fața evidenței, se cerea o redefinire a modului în care erau percepuți și tratați copiii în România, ori noua situație nu era tocmai flatantă pentru respectiva generație de părinți. Un motiv serios pentru individul de rând de a se ralia, chiar dacă pasiv, politicii mai generale a statului.

Comunitățile de tipul The never forgotten Romanian children – Copiii niciodată uitați ai României, proiecte muzeale precum Muzeul Abandonului, dar și demersurile oficiale de recuperare a memoriei victimelor sistemului de ocrotire arată însă că uitarea nu este definitivă. Ea ține mai degrabă de generația și de contextul care a declanșat nevoia/dorința de uitare. La 30 de ani distanță, foștii copii, acu deveniți părinți, sunt mai dispuși să afle, să înțeleagă și să transmită mai departe nu traume, ci exemple de bune practici.