Revistă print și online

Călătoria

TREI

Groaznic. Banda de asfalt nu se mai termină, cred că e infinită. A vrut el să plecăm în călătorie și gata! Am plecat. Nu m-a întrebat dacă vreau, dacă am altă treabă, nici pe Mama n-a întrebat-o. Cred. Iar eu, eu n-am zis nimic, ca și cum nici eu nu sunt convins că exist. Și aveam așa de multă treabă. Adică nu multă, dar extrem de importantă. Am economisit luni de zile să cumpăr biletele alea la concert, am convins-o pe Anca să meargă cu mine, iar eu plec hai-hui, nici măcar nu știu unde trebuie să ajung. Aș fi mers cu Anca și, la un moment dat, aș fi încercat s-o sărut. Adică ce încercat, aș fi sărutat-o de-a binelea. Nu cred că s-ar fi opus. Iar dacă ar fi făcut-o, s-ar fi opus așa, de formă, ca să pară mai serioasă. După care m-ar fi sărutat și ea cu pasiune, cine poate să știe unde am fi ajuns. Desigur că nu la concert, ce dracu?, acolo sunt și alți oameni. Ne-am fi dus, probabil, undeva, Dar gata! Eu cu Tata, în mașină, iar ea îl convinge pe Andrei să meargă la concert. Sper să o refuze.

Știu că nu-i frumos, dar îl urăsc pe Andrei. Și nu-l uram înainte. Să se ducă el la concert, s-o sărute pe Anca și cine știe ce să mai facă. E prea de tot. Nu-i frumos deloc, ba aș zice chiar că e foarte nașpa, dar simt că aș prefera să moară decât să o sărute. Să moară așa, pur și simplu, fără să afle la ce mă gândesc eu. Cred că și pe Tata îl urăsc acum. Nu vreau să moară, că e tatăl meu și nu vreau să rămân fără Tată, dar tare m-aș bucura să îl apuce o durere de burtă și să facem cale întoarsă. Să se enerveze puțin, să se țină de burtă și să mergem înapoi, să prind și eu concertul. Cred că Andrei mi-ar da biletele înapoi și l-aș ierta. Dar dacă nu vrea să mi le dea? Dacă va zice s-o întrebăm pe Anca, să vedem cu cine vrea ea să meargă? Ea va zice cu mine desigur, dar fetele sunt uneori surprinzătoare. Acum un an aș fi spus tâmpite, dar am crescut și am aflat că sunt și ele niște vietăți utile. Chiar foarte utile, dacă mă gândesc bine. De pildă, toate mamele noastre au fost cândva fete, așa că nu se cuvine să vorbesc urât despre ele. Parcă nu-mi vine să cred că și mama a fost fată. Oricum, nu cred că a fost ca astea. Poate că surprinzătoare a fost și ea, din când în când, dar tâmpită nu.

Adică nu cred ca ea să fi fost așa tâmpită ca Denisa, care după ce și-a bătut joc de mine, nici nu a vrut să recunoască. Nici eu nu aș fi recunoscut în locul ei, dar nici nu mi-aș fi bătut joc. Pentru că asta a făcut, mi-e cât se poate de clar. Clar ca lumina zilei, aș zice. M-a făcut să par un idiot, iar asta nu în ochii Nuștiucui, ci taman în propriii ochi. Venise la mine ca să copieze tema la matematică. Era astă iarnă, înainte să înceapă semestrul doi, chiar după ce primisem invitația de la Tocilari. N-aș spune că mă dădeam în vânt după Denisa, evident nu era atât de specială ca Anca, dar în ziua aia era chiar drăguță. Drăguțissimă, tehnic vorbind. Și-a copiat tema, i-am explicat acolo unde credea că n-a înțeles și am zis să jucăm cărți. Atunci ea a văzut sticla de rom a lui Tata și m-a întrebat dacă am băut vreodată. Evident că i-am spus că da, doar nu era s-o las să mă creadă prost sau bebeluș. Eu n-am băut niciodată, mi-a zis ea, e bun? Așa și-așa – i-am răspuns superior, cu speranța să trecem la joacă. Hai să bem câte un păhărel, a insistat ea. Nu prea îmi convenea, din mai multe motive. Întâi, să zicem că afla Mama. Aia, da tragedie. Mă trimitea urgent la dezintoxicare, mă ducea la un milion de doctori, îmi explica toate pericolele care mă pândesc, știți voi cum face o mamă disperată. Pe urmă, s-ar fi supărat Tata. Ar fi încuiat toate sticlele de băutură, inclusiv pe cea de lichior de caise din care mai gust și eu și din care mai gustă și Mama, mi-ar fi amintit promisiunea că nu voi bea alcool până la majorat, ar fi subliniat lipsa de caracter a celor ce nu-și țin promisiunile și cine știe ce ar mai fi făcut. Poate chiar n-ar mai fi vorbit cu mine o săptămână, cum a făcut cu Mama când l-a certat că nu se duce la doctor. În fine, mi-era și cam scârbă să beau rom fiindcă nu știam cum este. Una e să bei lichior dulce de caise și alta e o băutură pentru bărbați.

Fără prea mult chef, m-am dus să caut cele mai mici pahare din casă, unele aduse de prin Turcia, în care se bea rachiu. La noi în casă nu se bea rachiu, iar Tata bea rom din pahar normal, umplut până la jumătate. Așa bea și whisky, dar în acela pune gheață. Le-am găsit greu, prin fundul dulapului, am scos două, le-am spălat încă o dată, și am revenit la Denisa. Am turnat câte un păhărel și amândoi le-am dat pe gât dintr-o dată. Așa i-am spus eu că se bea romul, ca să dau o noimă uneltelor liliputane. Am simțit o arsură pe gât și mi-au dat lacrimile. Cum dracului or putea unii să bea așa ceva? Denisa părea și ea destul de dezamăgită. Jucăm un tabinet? – am întrebat-o? Cine pierde, mai bea câte un păhărel. Ce zici? Ce să zic? Zic că asta nu e o băutură de domnișoare, ci una de bărbați adevărați. Mai bine inventăm un joc nou. Recunosc că m-a cam dat pe spate cu ideea asta. Ar fi putut fi o idee bună, ceea ce era neașteptat din partea Denisei și absolut neașteptat din partea oricărei fete. Curiozitatea începuse să îmi dea târcoale, împingându-mă, ușor-ușor, în capcană. Bine – am acceptat într-o doară, pentru a părea puțin plictisit. Ai vreo propunere? Ea s-a gândit puțin și a spus: Într-o carte pe care am citit-o eu mai demult, băiatul bea câte un păhărel, iar fata își dădea jos de pe ea câte un obiect, până a rămas goală. Ce zici? Chiar că m-a dat pe spate de data asta. Nu părea Denisa persoana care să fi citit, vreodată, vreo carte, dar dacă inventase ea jocul înseamnă că nu era deloc proastă. Mai degrabă era un joc pe care îl mai jucase, că ideea nu putea fi a ei. Dar ideea era excelentă. De la ea sau de la primul păhărel, mă luase un val de căldură care mă făcea de un trilion de ori mai viu ca înainte. OK! – am zis, încercând să nu par prea grăbit și mi-am pus un păhărel. L-am dat pe gât, iar ea și-a scos bentița.

Romul era din ce în ce mai puțin rău la gust. Mai bine zis, nu mai avea niciun gust, semăna cu apa la temperatura camerei. Care temperatură creștea vertiginos, ca și viteza mea la umplut paharul. Când a rămas numai într-un fel de sutien și chiloței, tocmai dădeam în fiert. Era atât de frumoasă, mă mir că nu observasem până atunci. Îmi aducea aminte de o sculptură celebră, perfectă. De-aia zice lumea că sunt un ciudat. Nu-mi amintea de Venus, de Leda sau de vreo altă frumusețe. Denisa era, pur și simplu, Muza lui Brâncuși. O formă perfectă și netedă, la care te tot uiți de parcă ai fi vrăjit, încercând să-i descoperi secretul. Aflarea secretului mă înnebunea. Pe de altă parte, parcă nu aveam puterea să îmi mai torn un păhărel. Sau poate mi-era frică. Stăteam înghețat de frică. Dacă secretul mă va zăpăci cu totul? Sau m-ar dezamăgi? Sau nu este niciun secret? Cred că asta ar fi cel mai rău. Ce faci? Dormi? Ne oprim aici? m-a întrebat, oarecum superior, partenera mea de joacă. Mi-am blocat un pui de căscat și mi-am turnat penultimul pahar. Cum să adorm? Abia am început să simt gustul romului. L-am băut mult mai ușor decât pe primul. Iar ea, japița, ce credeți că face? Își scoate inelul de pe deget. Trișezi! – am îngăimat, deși aș fi vrut să urlu. Deloc! – a ripostat cu tupeu. Am zis că îmi dau jos câte ceva, nu am precizat că ar fi vorba numai de cârpe. Nu știu dacă avea dreptate, oricum era o perversă. Mă simțeam înfrânt, dar Meduza mă atrăgea încă, așa că am întins mâna după sticlă. Am căscat de data asta, iar când am holbat ochii am sesizat nenorocirea. În fiecare ureche, Denisa avea câte un cercel...

Niște sunete ce păreau cunoscute, chiar dacă nu le pricepeam semnificația, m-au trezit. Aveam capul ca o baniță. Așa îl simțeam, deși nu-mi aminteam exact ce e aia o baniță. Adică mă durea capul, dar nu rău, ci foarte greu, de parcă ar fi fost din fontă. Trebuia să îmi revin de urgență, pentru că sunetele respective le scotea Mama. Ne-a trebuit petrecere, nu-i așa? Uite ce s-a întâmplat. Mă iau eu după tine că e băiat cuminte. Ăsta e modelul pe care i-l oferi. Că doar nu pe mine mă vede toată ziua cu paharul în mână. Măcar cheamă doctorul. Dacă are ceva? M-am liniștit întrucâtva. Ea avea ce avea cu Tata, așa că nu eram eu vinovatul. El avea o figură ușor îngrijorată și se uita atent prin încăpere. La un moment dat s-a aplecat și a luat paharele de pe masă, să le ducă în bucătărie. Ca de obicei, se abținea să răspundă. Mi-am mișcat, cu multă greutate, capul. Ea s-a repezit lângă mine și mi-a așezat capul în poală. Nicio pernă nu-i așa de moale, călduță și plăcută ca poala ei. Ce-ai pățit, puișor? Cu cine ai băut? Nu știi că alcoolul distruge celula nervoasă? Care-i derbedeul care te-a învățat la prostii? I-am răspuns destul de neconvingător, așa cum răspund uneori la biologie: Nimeni. Adică, ai băut de unul singur? Da! – mă agățai și eu de un pai, ca orice înecat serios. Proba numărul unu, cele două pahare, ajunsese deja în bucătărie. Toată sticla? – insistă ea ca de obicei. Era începută de mine – a intervenit Tata. Și nu e goală – am prins și eu curaj. Numai tu ești de vină! Bei prea mult și mai lași și băutura la îndemâna copilului. Gata de-acum. Toată băutura din casă la gunoi. N-ai decât să bei în oraș, dacă nu poți fără băutură. Săracul copil! Pe Mama o podidi plânsul și urcă în dormitor. Adevărul este că momentul cel mai dificil trecuse de mult, din clipa în care fixase vinovatul. Din fericire, acela nu fusesem eu, așa că nu mă mai așteptam la represalii. Cred că așa sunt toate mamele. Totdeauna există vinovați pentru nefericirea lor. Cel puțin un vinovat, de fiecare dată. Nu sunt ca noi, băieții, care ne încovoiem adesea sub propria, prezumtivă și improbabilă culpă. Figura Tatei nu mai părea îngrijorată, ci numai tristă. Dar, în ciuda tristeții, avea scânteia lui specială în ochi, pe care o remarcasem din ce în ce mai mare și despre care Mama susținea că fusese motorul iubirii sale pentru el. Se apropie de mine și îmi întinse ceva. Dă-l înapoi proprietarului. Era un ineluș de argint, subțire, pe care îl uram. Înainte de a pleca spre camera lui, Tata dădu pe gât o dușcă din ceea ce mai rămăsese în sticlă.

DOI

Ce faci, dormi? – m-a întrebat Tata, întorcându-se cu apă și suc de la magazinul benzinăriei. Ei, dorm! – i-am răspuns plin de lehamite. La ce te gândești? La nimic! Dar tu? Nici eu nu mă gândesc la nimic. Îl prinsesem într-o mică, dar perfidă capcană. Trei negații într-o singură propoziție. Cum adică nu te gândești la nimic? Tu m-ai învățat că asta înseamnă că te gândești la ceva. El bătu în retragere. Dar tu ai spus primul asta. Ba nu! Eu am spus că mă gândesc la nimic. Oftă. Bine! Și la care nimic te gândeai? Uite că scăpase. Speram să ne contrazicem câteva minute bune, dar reușise să fenteze, prefăcându-se învins. Lasă că o să mai fie ocazii. L-am mințit natural. O să înceapă școala. Iar eu încă nu știu la ce școală voi merge. Eu nu știu niciodată nimic, mi-am continuat atacul. Acum am plecat într-o călătorie și habar nu am unde mergem. Ți se pare normal? Tata întredeschise geamul său și își aprinse o țigară. Pe lângă că îi place să bea, din când un când, câte un pahar, mai și fumează. Cred că sunt foarte îngăduitor spunând din când în când și câte un, pentru că se întâmplă destul de des și arareori este numai unul. Este adevărat, se îmbată destul de rar, iar atunci se duce să sforăie ca un urs, ignorând protestele și bombănelile Mamei. Fumatul este însă un obicei infect, pot spune cu tot respectul că este o mare prostie. Eu am încercat o dată și a fost suficient să îmi dau seama de asta. Un obicei nesănătos, costisitor și murdar. O chestie jegoasă, aș putea spune. Ai promis că te lași de fumat. Vrei să mori? M-a privit blând. Nu, nu vreau să mor. Foarte puțini oameni vor să moară sau să se îmbolnăvească. Dar toți oamenii trebuie să moară într-o zi. Adică să se risipească în Univers, să se întoarcă în neantul din care au apărut. Începea să devină prea serios și abstract pentru starea mea de agitație, ceea ce nu îmi convenea deloc. Dacă mai continua, te pomenești că o iertam de tot pe Anca și începeam să îl absolv și pe Andrei. Te-a apucat filozofia? Eu te-am întrebat ceva și tu îmi povestești de Univers? Îmi puse mâna dreaptă pe genunchi și mă strânse ușor. Nu prea îl caracterizau astfel de gesturi practicabile cu bebelușii, așa că mă luă un fel de teamă. Cine știe ce voia să mă mai învețe? Pentru că, mereu, el voia să mă învețe câte ceva ce oricum știam mai bine. Ca să nu mai spun că, uneori, rareori, dar uneori, mă punea în situația să mă îndoiesc de ceea ce știu sau de ceea ce cred. Of!, că iar ajung la mizeria asta, că ce cred nu este întotdeauna ce știu, altă nenorocire pe care tot el mi-a băgat-o în cap. Ca să vă fie clar, cred că Dumnezeu l-a făcut pe om, deși știu că ne tragem dintr-un fel de maimuțe. O bulibășeală, ce mai.

S-o luăm invers – zise el, după ce, împotriva științei și a credinței, aruncă mucul pe asfaltul încins și închise fereastra. Ce înseamnă normal? Desigur că este normal să știi, dar ca să știi, câteodată este nevoie să descoperi. Nici eu nu știu unde ne va duce călătoria asta. Doi bărbați pleacă într-un voiaj în care importantă nu este destinația, ci faptul că sunt împreună. Cred că nu e nimic rău în asta. Pe naiba! Parcă îi văd pe ăia doi sărutându-se de mama focului după ce se duc la concert pe biletele mele. Iar eu fac pe fraierul, într-o mașină străveche, mergând la dracu-n câlți, fără motiv serios, fără dorință și chiar fără vreun pic de chef. Că așa vrea el. Doi bărbați, ha? Vrei să mă îmbunezi. Care doi bărbați, când unul știe ce vrea, iar celălalt nu? Am crezut că l-am încuiat. Nici gând, era plin de energie și avea să mă chinuie încă mult și bine. Unde vrei să continui liceul? Nu!!! Habar n-am. Și când o să afli? Nu știu. Asta e. Când unul nu știe ce vrea, trebuie să afle. Bine – am cedat. Mă voi duce unde vrei tu. Și unde vreau eu? Nu știu. Mi-a strâns din nou genunchiul. Cred că trebuie să afli singur ceea ce vrei. Mă exasperase. Aproape că uitasem de Anca și de Andrei. Dacă ăia se sărută, ar trebui să mă răzbun. Mă răzbun mai tare dacă merg la aceeași școală cu ei sau dacă mă mut? Simțeam că mă pierd. Trebuia să închid discuția. Singurul lucru pe care îl vreau este să mă lași în pace cu școala. Mi-e perfect perpendicular.

Se lăsă liniște preț de vreo două sute de kilometri. Obosit de propriile gânduri, m-am silit să observ peisajul. Anost, gri, depresiv. Case mici, prăpădite, oameni triști, în veșminte cenușii și mult, mult asfalt nesfârșit. Ca ziua asta nesfârșită și ca cele ce vor urma. Tata continua să tacă. Dacă va fi mut și mâine? Și poimâine? Din cauza lui nu mă pot concentra la ale mele, că am destule pe cap. Sau greșesc eu? Am ajuns deci lângă Alba Iulia. Tehnic vorbind, mergem spre Apus. M-am gândit că vrea să mă ducă la Westendorf, să mă întâlnesc cu Tocilarii, deși era clar că refuzasem orice miroase a școală pe timpul vacanței de vară. Ăștia voiau să gândim un sistem de accesare a cunoașterii universale fără ecrane. Adică pur și simplu să soliciți informații din cloud prin intermediul minții, iar ele să se așeze ordonat în creierul tău, ca într-un computer performant. Interesant, dar nicidecum în vacanță și nu în momentul în care tocmai pierd o iubită și un prieten. Ca să scap de presiunea lor (ăștia sunt mai pisălogi ca mine), am hotărât să-mi închid mobilul pe termen nedeterminat. Nu-l deschid decât să mă informez cu privire la vreme. Iar asta nu prea mă interesează.

Unde vom înnopta? Când ne oprim, Tată? Ți-e foame? Nu i-am răspuns pentru că m-ar fi ironizat. Cinstit să fiu, habar n-aveam dacă mi-e foame sau nu. Mă simțeam confuz și trădat tocmai de persoana care nu mă trăda niciodată. Tata fusese politician de modă veche, iar fundamentul comportamentului său social era înțelegerea părților. Pe care n-o încălca niciodată, atâta timp cât celălalt nu o încălca. Se lăuda că este foarte adaptabil, iar cel care-i trăda încrederea avea să sufere cumplit. Spun că se lăuda, pentru că Mama mai uita înțelegerile, iar el nu a pedepsit-o niciodată pentru asta. Spunea că așa e Mama. Uitucă. Eu însă păstram toate înțelegerile cu el, chiar dacă le negociam crâncen. De data asta nu făcusem nicio înțelegere. Mă luase atât de repede, totul fusese așa de neașteptat, că uitasem să negociez, de parcă înțelegerea era să facem ce zice el. Dar nu-i corect. Unde mergem, Tată?

Deocamdată oprim să mâncăm ceva. Parcă lângă o clădire așa-zis rustică, în fața căreia se deschide o poiană de un verde vulgar, străjuită de niște brazi pricăjiți și crengile rare, în spatele cărora se vedeau niște munți îngâmfați, sub un cer decolorat de căldură. Era un han destul de arătos, dar dezolant de gol. Nici ora nu era, probabil, ora potrivită, dar gândul că avea un bucătar total nepriceput începuse să mă sâcâie. Ce să fac? Aș putea să îl pedepsesc cu o mică grevă a foamei. Ar fi râs și m-ar fi lăsat nemâncat. Până când? O oră, două? O zi, două? O săptămână, două? Ei, dacă aș rezista o săptămână, asta da pedeapsă. S-ar învârti în jurul meu și m-ar ruga să mănânc. Probabil că ar și recunoaște că n-a avut dreptate. O ciorbă de burtă, spuse el, apă minerală și o ceafă cu cartofi prăjiți. Am găsit pedeapsa. La fel, am zis apăsat. Am simțit surprinderea lui și o ușoară încordare. Eu nu mâncam niciodată ciorbă de burtă, în ciuda insistențelor celor din jur. Și bere în loc de apă. De data asta n-a mers, pentru că în loc să încremenească, tata zâmbi imperceptibil, iar scânteia îi apăru în ochi. Doar pentru o clipă, desigur. Nici bere nu beam niciodată, așa cum vă așteptați. S-o fi prins de teatrul meu. Ce eșec! În plus, trebuia măcar să gust din zeama aceea galbenă ca un icter (plastic, nu-i așa), în care colcăiai viermi albi și scârboși, gata să se mute în burta ta sensibilă. Mai mâncasem o dată, când eram foarte mic, iar Mama spune că mi-a fost foarte rău și am vomitat. Cine știe, poate voi face și acum la fel și atunci ar fi o pedeapsă. Pentru el, firește. Merita o minusculă durere de burtă, poate chiar una mai dezvoltată.

Am mâncat-o pe toată și, foarte ciudat, mi-a plăcut. Probabil că îmi era foame și nu îmi dădusem seama. Spun asta pentru că am mâncat și friptura. Berea nu am băut-o pe toată pentru că avea un gust nașpa și îmi tot venea înapoi pe gât. A trebuit să mă umilesc puțin și am mai cerut o apă plată. Contrar propriei voințe, parcă mă simțeam bine. Clătite aveți? Cu ciocolată și cu dulceață. Vrem și noi o porție, o clătită de un fel și una de celălalt. Și nota! Mi-e rușine să spun, dar mă simțeam ca atunci când am marcat primul eseu și toți colegii au sărit pe mine să mă felicite. Erau deasupra mea vreo sută de tone, iar eu eram și fericit și îngrijorat pentru că nu știam dacă voi putea vreodată să ies de sub ei. Mă gândeam chiar că, dacă ar fi să mor, așa ar fi tare s-o fac, învingător, fericit, strivit de prieteni și admiratori. Să nu credeți că sunt chiar așa de ușor de manipulat, m-am gândit eu că poate nu pentru mine a comandat desertul, dar a fost un gând extrem de volatil, pentru că, dacă le-ar fi vrut pentru el, m-ar fi întrebat și pe mine. Au fost foarte bune, chiar dacă nu atât de grozave ca ciorba de burtă. Dar au avut un efect surprinzător. Cum am terminat ultima clătită, cea cu ciocolată pentru că ciocolata este mereu la fel, pe când dulceața mai este și altfel, am observat, fără să mi se atragă atenția, peisajul. În fața ochilor se etalau: o poiană imensă de un verde aproape obositor de luminos, o pădure de brazi tineri, niște munți gri închis și plini de ascuțișuri, un cer albastru cu mici norișori alburii. Acum un tablou de un maestru, mai devreme un kitsch penibil. Pe terasă eram numai noi. Tata și-a aprins o țigară. Vrei să mori?, l-am întrebat. Veți zice că sunt agasant, dar încă de acum trei ani Mama mi-a zis: Dacă îl iubești, nu-l mai lăsa să fumeze. O să moară dacă nu se lasă de fumat. Chiar dacă nimănui nu-i place că Mama le știe pe toate și mai ales ce trebuie să facem fiecare dintre noi, cred că de data asta avea dreptate, mai ales că Tata tușește, uneori, foarte rău și nu se duce niciodată să își facă un control medical. Aproape nimeni nu vrea să moară. Totuși, murim cu toții. Mai important este cum murim. N-aveam un răspuns care să corespundă stării mele momentane. Adică nu-mi venea nici să îl iau la mișto, nici să mă transform într-un medic sever, nici să discutăm despre moarte într-un loc atât de frumos și curat. Ar fi luat-o din nou cu risipirea aiurea a ceea ce ești sau ce ai fost. Îmi spui unde mergem? Chiar nu știu. Tu unde ai vrea să mergem? Bineînțeles că habar n-aveam. Am răspuns timid. Acasă? OK! Dacă așa vrei, ne întoarcem acasă. Am auzit sau am simțit un oftat trist și mi-a părut rău, simțindu-mă sursa unei mici nefericiri. În primul rând, îl iubesc pe Tata și nu vreau să îl dezamăgesc. În al doilea rând, chiar nu știam unde vreau să merg.

UNU

Asumându-și în tăcere înfrângerea, Tata abandonă direcția inițială și luă drumul Brașovului, adică, ce mai tura-vura, drumul spre acasă. Problema majoră este că nu voiam să mă întorc, fiindcă mi-era neclar cum să abordez chestiunea concertului. Toate tacticile de recuperare a poziției convenabile erau penibile. Umilitoare. Sinucigașe. Începuse deja să mă doară capul tot căutând scăparea. Ne întoarcem? Vrei? Nu știu. Atunci, vom vedea. Și din nou tăcere. Se auzea motorul mașinii noastre, motor care nu se auzea niciodată. Parcă vedeam diversele scene posibile și toate erau deosebit de nasoale. Dar dacă mă întorc și mă dau plecat? Adică nu spun nimănui că m-am întors? Ei să se ducă la film și să facă ce vor. În fond, n-au decât. O fi Anca așa de specială, dar e lumea plină de Ancuțe, Liane și așa mai departe. Așa a zis și Mama când m-a prins suspinând după Matilda dintr-a opta. Iar prietenii... Oricum nu cred că Andrei mi-e prieten dacă se duce la concert și mai știu eu ce. Așa o să fac, chiar dacă miroase a lașitate. Ce-o fi mai nașpa? Să fii laș sau să pari idiot? Tati, ce crezi că e mai grav? Să fii laș sau să pari idiot? Să fii e mai grav decât să pari. Poftim răspuns. Bine. Să fii laș sau să fii idiot? Să fii fără să îți dai seama. Ești ironic? Nu. Sarcastic? Poate. Iar tăcere. Mă voi hotărî până ajungem acasă.

Credeam că vom ajunge odată cu venirea nopții. Dar Tata este imprevizibil. Cred că știe la ce mă aștept și face exact pe dos, ca să mă încerce. Cum ar spune el, mă antrenează. I-aș spune eu că sunt sătul de antrenamentele lui și că problemele mele sunt de un catralion de ori mai încâlcite decât ale sale și că abia aștept să devin și eu un adult respectabil, cu probleme minore și de rutină, dar nu vreau să-l supăr. Plus că mă va lua peste picior, ceea ce, cu tot respectul, nu mai suport. A oprit în fața unei pensiuni cu etaj și cu mușcate la balcon, ca mai toate pensiunile prin care am umblat. Păi, nu mergem la București? De ce? Așa am crezut. Vrei tu? Nu știu. Atunci, rămânem aici peste noapte. Tata s-a dus la așa-zisa recepție, în timp ce mă străduiam să prevăd mizeriile de care voi avea parte în continuare. Și mă ofticam peste măsură. Se comporta inacceptabil ca părinte. Orice îl întrebam, nu știa sau schimba vorba sau răspundea în dodii. Ca un adolescent tâmpit, îmbuibat cu frustrări și înghesuit de frici caraghioase. Ca mine de pildă, cu diferența că eu nu sunt tâmpit, nici frustrat, iar temerile mele sunt justificate. Din păcate însă, ca mine. O fi dat în mintea copiilor? Se răzgândește tot timpul, nu are niciun țel, nici măcar nu mă dădăcește ca altădată. Să nu fie, Doamne fereșțe, bolnav. Sau o avea probleme cu Mama? Și să mă fi răpit cât e ea plecată în delegație? Nu cred, îl cunosc destul de bine și de o grămadă de ani. Nu se pierde el din așa ceva. Oricum, cred că sunt de preferat problemele de familie decât cele medicale. Sau nu?

Hai să mergem! Luăm valiza mică și rucsacul tău. Ți-ai luat periuța de dinți? Inițial, am crezut că este un atac la Mama, pentru că ea punea întrebarea asta cam de o sută de ori în fiecare zi în care dormeam în altă parte. Dar nu, el zâmbea, iar mica scânteie apăruse din nou. Te crezi Mama? N-a răspuns la provocare, deși, de obicei, îmi răspundea că mama e numai unul. Au ăștia vreun restaurant? Ți-e foame? E o cârciumă la un sfert de oră de mers pe jos. Ce curaj pe el? Avea o problemă de circulație care îl făcea să nu poată merge mai mult de două minute fără să îl doară gambele. Așa că pedeapsa venise singură. Nu prea mi-era foame, iar Mama spune că nu e bine să mănânci seara, dar nici nu mi-era somn. În plus, dacă admitea o asemenea aventură, trebuie că avea de gând și să bea. Dar merita un strop de durere. Cu vârf și îndesat. Am dus bagajele în cameră și ne-am ales patul. Deși prefer totdeauna să stau în patul de la geam, l-am ales pe cel de lângă baie. Doamne, ce dulce este răzbunarea! Că doar nu eu am nevoie de closet de două-trei ori pe noapte.

Deși ne-am oprit de vreo patru ori să i se relaxeze picioarele, am ajuns exact în paisprezece minute. Știu precis, pentru că am numărat în gând. Ce-i drept, la întoarcere va fi mult mai greu, pentru că vom urca. Nu pieptiș, dar vom urca. Ne-am așezat pe terasă, ca să poată fuma în voie. Egoist, egoist, egoist. Era o seară destul de caldă, dar ar fi putut să-mi ceară părerea. Poate mi-era frig, poate nu-mi plăcea pe terasă... Mi-am luat o porție de papanași, uitând complet sfaturile materne. El și-a luat o sută de rom. Vrei și tu? Glumești. Nu glumesc deloc. O limonadă cu mentă, vă rog. M-am adresat direct chelneriței, să-l fac să înțeleagă că n-am chef de mișto. Când am rămas numai noi, am realizat că habar nu am dacă fata căreia îi comandasem era blondă sau brunetă, nici măcar dacă era într-adevăr fată sau doamnă. M-am îngrijorat puțin, dar atât de puțin, încât am uitat să mă informez și când ne-a adus băuturile. Cum mă așteptam, el a dat romul pe gât și a mai cerut unul. O să fie circ la întoarcere. Cred. Când au venit papanașii, am realizat că e vorba despre o persoană tânără, cam de vârsta mea. Drăguță. Semăna puțin cu Anca, dar foarte puțin. El nu-și începuse încă al doilea pahar.

Știu că o să te superi, dar pot să îți pun o întrebare? N-o să mă supăr. Sigur? Sigur. La ce vârstă ți-ai pierdut virginitatea? Nu s-a încruntat, nu s-a speriat, ci a răspuns imediat. Pe la optișpe ani. Dar să știi că m-ai mai întrebat. Ai fost ultimul din clasa ta? Nu, n-am fost ultimul. Cred chiar că am fost printre primii. Erau alte vremuri. E adevărat, băieții se maturizau mai devreme. Iar scânteia din privirea lui. Dar nu m-am lăsat. Eu nu vreau să fiu ultimul din clasă. Nu vreau să par idiot. Știi tu să ai colegi care au scăpat de chestia asta cumplită? Nu știu precis, dar sunt sigur că da. Mulți? Cred că toți. Exagerezi. De ce ești așa de sigur? Așa cred eu, de-aia sunt sigur. E tare nașpa când te ambalezi, pentru că scoți propoziții de-astea, de pus în ramă, să nu uiți cât ești de prost. El părea însă că nu observase, așa că am continuat cu tupeu. Te-ai supăra, de exemplu, dacă mi-aș pierde virginitatea cu fata care ne servește? În principiu nu, dar m-aș supăra foarte tare dacă ai constrânge-o, în orice fel. Dar dacă ai afla că mi-am pierdut-o încă de la paisprezece ani? Nu m-aș supăra. Aș aprecia faptul că ești extrem de discret, dar mi-ar părea rău că nu mi-ai spus nimic. Fiindcă nu-ți pasă! Am înțeles imediat că glasul meu spărsese dulcea tăcere a serii montane. Nu de alta, dar fata apăruse, oarecum speriată în ușa restaurantului. Tata i-a făcut semn, și-a băut romul și a rugat-o să îi mai aducă un pahar. Am observat și că fata nu era frumușică deloc, deși aducea destul de bine cu Anca.

Dacă ai fi făcut asta acum treizeci de ani, te alegeai cu un dos de palmă. Dar, așa cum ai spus, sunt alte vremuri. Ți-amintești când ai făcut prima dată la oliță? Ce întrebare stupidă. Dar Tata vorbea răspicat ca niciodată, ceea ce însemna că mai bine să mă abțin de la comentarii. Așa cum ai hotărât să vorbești foarte târziu, așa ai procedat și cu olița. Când aveai doi ani și ceva, am fost cu tine într-o vizită și am văzut un bebeluș mult mai mic decât tine stând cuminte pe oliță. M-am îngrijorat și i-am povestit Mamei care, desigur, era îngrijorată și de chestia asta, de mult. Am discutat, am citit și am aplicat diverse tactici de rezolvare a problemei. Fără succes, desigur. După o săptămână, o altă vizită. De data asta, copilul era mai mare. Am cerut sfaturi și am primit un răspuns năucitor. Mai precis, ni s-a recomandat să avem răbdare, pentru că va veni momentul când se rezolva de la sine, pentru că, nu-i așa, nimeni n-a prea văzut copii de școală cu pamperși. În câteva luni, te-am dat la grădiniță și nu-mi amintesc să se fi întâmplat vreun accident de genul ăsta vreodată. Hodoronc tronc! N-am zis nimic, iar el s-a dus la baie, să plătească nota și să dea raportul cuvenit Mamei, care era, desigur, extrem de îngrijorată. Mai mult, i-a dat un bacșiș generos chelneriței, iar ea ne-a dus cu o mașină la cabană. Era, carevasăzică, ceva mai bătrână decât mine, fiindcă trebuie că avea permis. Cel de-al treilea pahar de rom a rămas, neatins, pe masă. Am tăcut tot drumul, iar el mi-a spus numai că Mama e bine și că el i-a spus că am devenit bărbat. Probabil că i-a spus și că am comandat bere.

START

Tata a adormit imediat, iar mie nu mi-era somn deloc. Am decis să îmi verific totuși mesajele de pe telefon. Vreo șapte erau declarații de dragoste de la Mama. Vreo patru veneau de la Tocilari, dar astea nu prezentau interes în vacanța de vară. Unul era de la Andrei, care mă anunța că marele concert tocmai fusese anulat. Mi-a părut rău, Anca s-ar fi bucurat să se ducă. În buzunarul rucsacului se afla portofelul primit de la Mama, de ziua mea. Nu-mi aminteam să-l fi luat cu mine, dar eram bucuros că este acolo. Aveam în el o mulțime de bani, dar și cardul meu pe care îl gestiona Tata. Bursele mele de tocilar, alocațiile și contribuțiile, deseori generoase, ale părinților. Tata mai mult torcea decât sforăia, așa că nu el era sursa insomniei mele. Am luat o hârtie și am scris un bilet scurt, citeț, caligrafic chiar. M-am îmbrăcat și mi-am pus periuța de dinți în rucsac. Am luat mobilul și mi-am comandat un taxi. Inițial, m-a cam speriat scorul, dar aveam bani destui. Am coborât și am plecat spre gară. Din fericire, șoferul nu era vorbăreț. Mai degrabă mut. Primul tren spre București era peste un sfert de oră. Aș fi zis că e un semn, dar nu mai eram un copil. Mi-am luat un bilet la vagonul de dormit, spre Viena. La Westendorf urma să ajung cu autobuzul. Dimineață, Tata avea să citească biletul: Călătoria mea a început. Te iubesc, Tati!

Mirel Țariuc

Mirel Țariuc este cercetător, analist politic și, de multă vreme, scriitor "de sertar".