Distribuie pe Facebook  Distribuie pe Twitter Distribuie pe Email

Anul viitor nu vom mai fi prezenți pe la târgurile de carte nici ca marțieni, nici ca bieți scriitori veniți dintr-o țară necunoscută. Fiindcă noua echipă de la ICR a redus drastic finanțările de carte, deja insuficiente, fără nicio explicație. Dacă anul trecut au fost finanțate peste 100 de titluri, anul acesta numai 24 (din 108 dosare acceptate). Unii dintre editorii străini care deja ne editaseră voiau să continue să ne publice și cărțile mai recente. Eu însumi aveam trei noi contracte editoriale cu edituri din Italia, Portugalia și din Mexic, care deja mă editaseră, și fuseseră finanțate atunci de ICR. Toate trei au fost respinse acum de o nouă comisie improvizată. Aceleași edituri prețuite cu doi ani în urmă au fost acum declasate iar alături de numele meu ca autor a fost pusă cifra 0 (zero). Era ca o rușinoasă notă la purtare, într-o clasă de "repetenți" printre care se mai numărau, e drept, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Octavian Paler ș.a. Poate că n-ar trebui să-mi fie chiar rușine!

În urmă cu câteva luni suplimentul cultural al marelui cotidian spaniol El Mundo publica un număr întreg dedicat literaturii române traduse în ultimii ani în Spania. Se spunea că ea reprezintă un "pod" între partea răsăriteană și cea apuseană a Europei, și se degaja din acele texte o reacție de plăcută surpriză. Articolul introductiv vorbea chiar despre un adevărat "fenomen" românesc subliniind succesul constant de librărie al unor scriitori români și prezenta noi apariții, între care și o carte de poezie a subsemnatului. 

De asemenea, revista spaniolă Agora (Vol. 3, doble, 2021) dedica aproape în întregime un număr de peste 400 de pagini tot literaturii române ieșită, în sfârșit, din anonimat în spațiul hispanic. După modelul Spaniei, s-au deschis spre autorii români unele edituri din America Latină, iar cele europene au început și ele să caute mai des scriitori români, pentru carte tipărită dar și pentru ediții electronice. În Franța, în Italia, în Portugalia, în Mexic, în Brazilia și prin alte câteva țări unde apăruseră în ultima decadă cărți de autori români nu o dată presa de specialitate saluta cu nedisimulată uimire tocmai existența literaturii române. Ea devenise vizibilă fiindcă apăruse o nouă generație de traducători din limba română spre alte limbi, odată cu multiplul exod românesc; dar și grație unor programe de traduceri și de editare susținut constant de Institutul Cultural Român.

Programul Translation and Publishing Support al ICR a fost benefic scriitorilor români. 

Anul acesta, România a putut prezenta aproape zilnic la Târgul de carte de la Madrid titluri de autori clasici sau moderni, iar numeroși scriitori români au fost prezenți la fața locului, pentru contacte cu cititorii și cu presa. Același program ne-a permis să participăm și la alte prestigioase târguri internaționale de carte: pentru Paris și la Leipzig cu câte peste 30 de titluri, la datele respective, dar și la Guadalajara, Stockholm, Torino, Lisabona, Londra, Beijing, Tel Aviv sau prin alte locuri. Însă nu o dată scriitorii români erau întâmpinați cu o curiozitate admirativă dar și ușor jenantă: fiindcă în absența unor strategii mai vechi de a ne face cunoscută cultura, care este menirea oricărui institut cultural ce difuzează informații despre cultura națională, pentru noile generații din Occident cultura noastră era pur și simplu necunoscută. Deci eram priviți și ca niște marțieni.

ICR își permite într-un document oficial să pună valoarea zero, de trei ori la rând, lângă numele meu. Este o infamie pe care nu o admit. Din cele 25 de cărți ale mele publicate în traduceri prin diverse țări nici jumătate nu au fost finanțate de ICR. Și chiar dacă toate ar fi primit deja finanțare de traducere (niciodată finanțarea mea ca autor!), tot nu înțeleg de ce să fiu defăimat în ochii editorilor mei. Oare trebuie să înțeleagă că asta e cota mea în țara mea? Ar trebui să fiu sprijinit, și eu și ceilalți autori respinși, așa cum Portugalia mă stimulează pe mine să-l traduc în românește pe Fernando Pessoa, sau cum instituțiile din Peru îmi finanțează traducerea din Vallejo, deși aceste genii universale n-ar mai avea nevoie de susținere din partea guvernelor respective ca să fie traduse în românește. În loc să am susținerea țării mele sunt defăimat de instituția înființată chipurile să mă promoveze! Ce să mai înțeleagă editorii mei străini actuali sau cei potențiali, chiar dacă în cronicile din țările lor mi se arată deseori o prețuire de anvergură  internațională? Pot reproduce zeci de elogii, dar la ce bun!

Echipa de la ICR are o funcție administrativă temporară. Era bine dacă reușea să conceapă un program strategic în folosul culturii românești vii, nu să vină să strivească numitul program Translation and Publishing Support. Ea este pur și simplu obligată să continue un program constituit cu dificultăți în toți acești ani, de echipele succesive care, deși nu totdeauna au avut aceeași viziune despre rostul traducerilor literare, au continuat să susțină procesul promovării literaturii române. Programul a crescut constant în ultimii 16 ani, acum însă cade brusc sub nivelul primului an (2006). Dacă nu vom avea continuitate, pierdem și editorii pe care cu greu i-am câștigat. Și revenim la anonimatul din vremurile totalitare, nu numai noi scriitorii, ci și prezența noastră culturală în general, după ce spectacolele, jocurile de copii sau alte fantezii finanțate acum ne vor îmbogăți și ele uitarea.

Fragmente din scrisoarea adresată consilierului prezidențial Sergiu Nistor, ministrului Culturii, Lucian Romașcanu, președintelui Comisiei de cultură a Senatului, Viorel Badea, și președintelui Comisiei de politică externă a Senatului, Titus Colățean. 

Vezi și în News.ro