OPTm
nr.crt.

Test

— În momentul în care am aprins țigara invers, mi-am dat seama că sacul ăla rupt de gunoi întins pe acoperiș nu ar fi putut niciodată substitui impermeabilitatea unei țigle. La fel și cu tine. Mă rog, cu mine. Degeaba încercam să pătrund părțile ascunse, să mi se pară că înțeleg mecanismele unui ceva ce nu reușisem vreodată să definesc, era doar un căcat învelit în foiță de aur. Păcălea? Da. Atrăgea? Da. Ce se întâmpla mai departe puteai afla doar dacă atingerea depășea cu puțin presiunea unui fulg de pasăre. Fuck it, mai era și ultima! Țigara, zic. E nașpa rău când se întâmplă asta. Evident. Am început să caut cu privirea pe cineva care să-mi poată da o țigară. Atunci mi s-a activat tripul. Cred că începea să-și facă efectul. Fără nici cea mai mică pală de vânt, frunza galbenă care era pe pavaj lângă piciorul meu s-a ridicat treptat până când mi-a ajuns la nivelul ochilor. Fucking Dorothy! Măcar de-aș fi avut pantofi noi. Măcar de-aș fi putut pocni din ei. Pana mea. Nu știu de ce-ți povestesc astea. Ideea e că m-am dus dracului. Când a ajuns David, mi-a spus că păream o țesătoare nebună, tot mișcam din degete și obrajii îmi erau plini de lacrimi, dar expresia feței era cât se poate de relaxată. Bine dracu' că nu râdeam. Cică nici măcar nu zâmbeam. Băi, dar ție nu ți se pare ciudat ce-ți zic eu aici, că nu spui nimic?

— Ce aș putea să zic? Te ascult. Sunt curios dacă ai reușit să faci rost de țigară.

— Frate, dus mai ești și tu! Crezi că mai știu? M-am trezit la David în fotoliu, mirosea a vanilie și cânta o muzică parcă de meditație, din când în când întreruptă de niște sunete ca de gong, dar nu din ăla de teatru, ca de gong în miniatură, de parcă ar fi fost un gong care, de teama de a nu deranja, și-ar fi diminuat dimensiunile până într-acolo încât în momentul în care sună să fie cât se poate de discret. Băi, hai că am luat-o razna! De ce dracu' nu mă oprești?

— Sunt pozitiv.

— OK. Dă-mi și mie o țigară.

***

Am însemnat ziua în calendar. O prostie. Un mic remainder la marele remainder care împânzea toată zona cortexului, așa cum beculețele colorate împânzesc un brad de Crăciun. Unii țin instalația asta aprinsă mereu, cu o lună chiar înainte să înceapă Crăciunul, pe alții îi enervează. Ei, la mine era stricată, dar stricată pe invers, nu mai putea fi oprită și clipocea și cânta alandala, cum îi venea ei. În ideea asta mai însemnasem și ziua în calendar, de teama de a nu se strica instalația vieții. Cine știe, poate se oprea tocmai cu o zi înainte și nu mai ajungeam unde trebuie. Vorbesc tâmpenii, dar e ok, nu mai am cum să mă simt penibil sau în vreun fel. Nu acum. Acum totul vine, se întâmplă și aia e. Nu, nu cred că e resemnare, nu știu ce e și, sincer, nici nu-mi mai bat capul.

În seara de dinainte nu știam ce să fac. Ar fi trebuit să dorm, dar îmi era frică de ce aș fi putut să visez și, de ce să nu recunosc, mai aveam și frica aia tâmpită că nu o să mă trezesc, că nu o să ajung la timp, că o să ratez. De parcă nu doar despre asta era vorba, despre confirmarea ratării supreme. Am coborât până la magazinul de lângă bloc și mi-am luat un pachet de țigări și o sticlă de vin. O fereastră în pauză, așa m-am gândit. Dacă tot era posibil ca de mâine să încep să mor, măcar să mai bag și eu niște vicii pe țeavă.

Mi se părea puțin ciudat că Mara nu dădea niciun semn, dar mi-am zis că poate așa face ea față, de data asta. În cinșpe ani de când ne cunoșteam și ne vedeam toate zoaile și lăturile unul altuia, ne cunoșteam în detaliu părțile intime ale fiecărui om care ne trecuse și unuia și altuia prin pat, uneori și amândurora, ne știam tot registrul de înjurături și toate microexpresiile durerii sau exaltării, care uneori erau una și aceeași, murisem de atâtea ori unul în brațele altuia cu propria inimă în pumnul celuilalt, în ăștia cinșpe ani nu se pusese niciodată problema ca unul dintre noi doi chiar să dispară definitiv. Acum probabilitatea ca lucrul ăsta să se întâmple era foarte mare. Așa că nu o acuzam de nimic, știam oricum că se acuză singură destul de mult și că cine știe la ce tip de autoflagelare mai apelează de data asta. Nu-mi făceam griji, știam că instinctul de autoconservare și dorința de a fi în control nu i-ar fi putut fi diminuate de nimic, niciodată, știam sigur asta. O văzusem căzută, plină de sânge, leșinată aproape, aflată în imposibilitatea de a putea mișca un mușchi, și singura chestie pe care o schița era o ridicare a degetului mijlociu. Oricine m-ar fi văzut râzând atunci isteric ar fi crezut că sunt nebun, dar modul ăsta de manifestare al meu nu venea decât dintr-o permisiune interioară, îmi dădeam voie să simt ușurarea că prietena mea cea mai bună e o psihopată pe care nimic nu o poate doborî.

După ce am ieșit pe poarta spitalului am vrut să o sun. Mă simțeam ca și cum tocmai ce terminasem de dat câteva bazine, îmi făcusem un duș, mă îmbrăcasem și acum îmi puteam începe ziua cu un nou suflu. Ce comedie. Cel mai probabil nu înțelegeam nimic, dar era numai bine așa. N-am sunat-o. M-am îndreptat direct către terasa la care stabiliserăm să ne vedem azi. Mi-am scos pachetul de țigări din buzunar și mi-am aprins una. Trei fumuri și am stins-o la primul coș întâlnit în cale, în care am aruncat și pachetul. Bricheta am oprit-o, era de la ea.

Mina DECU

Masterandă în Filosofie și în Studii Europene, fost profesor de Studii socio-umane, fost librar, actual redactor, traducător și poet debutant, Mina Decu (n. 15 aprilie 1983) s-a făcut remarcată prin debutul cu Desprindere (2018), volum de poeme, care a luat următoarele premii: Premiul Național pentru Poezie "Mihai Eminescu" Opus Primum; Premiul "Tânărul poet al anului 2018", în cadrul Galei Tinerilor Scriitori; Premiul pentru debut, în cadrul Festivalului National de Poezie "Colocviile George Coșbuc"; Premiul pentru debut editorial în anul 2018, în cadrul Galei APLER. A participat la diverse festivaluri și evenimente de poezie și literatură. A apărut cu texte poetice în română și în traducere (engleză, franceză și maghiară) în mai multe antologii și reviste literare, din țară și din străinătate.

Copyright © fictiunea.ro