E vară, ca acum. Poate nu la fel de cald, dar tot august. Am doisprezece ani, părul lung, breton și sunt îndrăgostită. De fapt, eu tot timpul sunt îndrăgostită pentru că, dacă nu sunt, simt că lucrurile nu au sens, iar lumea capătă gust rău, de apă stătută. Așa că, pentru mine, iubirea este la fel de necesară precum petrecerea de ziua mea, chiftelele cu cartofi prăjiți, pupăturile mamei și notele de zece.

Prima dată, m-am îndrăgostit de un coleg de grădiniță. Nu știu ce mi-a plăcut la băiatul ăla cu un cap mai înalt decât mine dar, în ziua în care am decis să-l iubesc, lucrurile au devenit pur și simplu mai frumoase, și eu, mai fericită. Până și femeia care avea grijă de mine și mă ducea în parc, până și ea părea mai puțin bătrână și mai puțin cocoșată. Până și dorul de mama atunci când pleca serile, la teatru, se făcea mai mic când eram îndrăgostită. Așa că am tot fost. După colegul de grădiniță a urmat Florin Piersic, apoi Bobby din Dallas, când juca însă în Omul din Atlantis, Vadim de la școală, Michael Jackson, nepotul popii de la Sinaia, Adrian dintr-a cincea, iar acum băiatul ăsta blond, cu un an mai mare.

Suntem așadar, în vara lui 1987, iar în ultimele săptămâni, tata a tot planificat fiecare etapă din ce avea să rămână la noi, în familie, drept "marele circuit prin România". Prima oprire prevăzută este și singura care contează pentru mine: Drobeta-Turnu Severin. Acolo, într-o casă cu grădină în spate și cu flori la poartă, băiatul pe care-l iubesc e venit în vacanță. D-aia ne și oprim acolo, să-l revăd. A fost ideea mamei, după ce am plâns o zi întreagă, în bucătărie, de dorul lui. Și mama i-a zis tatei "auzi, Mihai, ce-ai zice să rămânem o zi la Severin, să vadă și fata Dunărea?". Și tata a zis bine, pentru că orice lucru, cât de mic, menit să contribuie la educația mea, merită tot efortul și toată benzina.

În prima seară, în camera de oaspeți, am rămas turcește, pe covor, lângă băiatul blond și ne-am uitat împreună la televizor la Ceaușescu. Dimineața ne-o petrecuserăm pe malul Dunării, mâncând înghețată roz cu galben, la cornet și spunând bancuri cu Bulă. La întoarcere, în mașină, el nici nu s-a uitat la mine, nu a părut să-i pese că sunt acolo, pe bancheta din spate, ținându-mi genunchii goi, strâns lipiți unul de altul, că așa stau domnișoarele, cum zicea bunica, de teamă ca nu care cumva vreo bucățică de piele de la mine să se atingă de pielea lui arsă de soare. Deși mi-ar fi plăcut. Băiatul avea o ditamai julitura și mă gândeam cât de tare trebuie că l-o fi durut. Poate că a și plâns, mi-am zis și am întins un pic piciorul cât să se apropie de al lui. Mai târziu, un părinte, nu mai știu care, sigur nu tata, a avut o idee. Ce-ar fi, a zis, dacă a doua zi de dimineață, înainte ca eu și cu ai mei să plecăm în următoarea etapă a circuitului, voi, copiii, să faceți schimb de bilețele în care fiecare să scrie un gând pentru celălalt? Bilețelul de la el aveam să-l citesc în mașină, în drum spre Herculane. Zicea așa: "Văd că mă placi, dar am auzit că nici patul nu știi să ți-l faci singură. N-am ce-ți face, dar lasă-mă-n pace". L-am lăsat, dar am plâns tot circuitul. Mai ales că eu îi scrisesem c-o să-mi fie dor de el și-i lăsasem în hârtiuța împăturită și-un plasture cu Rivanol, pentru bubă.

Treizeci și ceva de ani mai târziu, povestesc în terapie că nu știu de ce, dar pare că am o adevărată obsesie pentru făcutul patului. Am nevoie să văd așternutul perfect întins, să bat pernele, să trag de colțurile cearceafului înainte să acopăr totul cu o cuvertură frumoasă și călcată. Și de unde credeți că vine asta? Atunci n-am știut ce să răspund, dar acum am impresia că din prea multă iubire. Ca multe alte lucruri din viața mea. Altfel, simt amar în cerul gurii.