OPTm
nr.crt.

La petite robe blanche

"Citește-mi, bunico!" "Din ce avem, ți-am citit deja tot" "Atunci, spune-mi!" "Ce vrei să-ți spun?" "Ceva, o poveste, o poezie, orice" "Mitică-i mic și e orfan și foc în casă n-are!/El bietul e flămând și gol și nimeni nu-l îmbracă!/O haină sau un dar din mâna voastră mică,/Ce repede ar alina durerea lui Mitică!..." "Nu-mi place poezia asta, e prea tristă, mă face să plâng! Spune-mi altceva!""...Voi dragi copii ce-aveți părinți cu stare/Gândiți-vă la cei săraci și dați celui ce n-are!"

Tânăra în rochie albă, cu bolero, din stânga fotografiei făcute la 1 mai 1939, sărbătoarea ziua națională a României regale, în comuna rurală Însurăței, județul Brăila. E bunica mea maternă. Și-a aninat fracțiunea de biografie în "marea istorie" notând pe spate, după obicei, locul și timpul imortalizării clipei. Politicul nu răzbate (era dictatura regală), nici gândurile fetei în rochie albă. Poveștile bunicii de dinainte de 1945 se refereau mai mult la istorii de familie. Mi le-a fixat în memorie recurgând des la o geografie simbolică necunoscută mie. "Adu-mi din prăvălie... cutare lucru" însemna că trebuie să iau ceva din sufrageria unde "pe vremuri" fusese prăvălia ținută de familia ei.

Tind să cred că bunica a avut cu politicul o relație înțeleaptă: era la curent, comenta reținut. A fost o avidă cititoare, inclusiv a insipidelor ziare de dinainte de 1989. Știu că publicația Comitetului Județean Brăila al PCR din anii '80 se numea "Înainte!", pentru că mă trimitea să aduc de la cutia poștală ziarele și revistele la care avea abonament.

1

A trăit cât să vadă sfârșitul lui Ceaușescu. A încercat să mai domolească entuziasmul generației părinților mei la primele alegeri din mai 1990 transmițându-le, îngrozită, să fie foarte atenți în cabina de vot, pentru că la alegeri se întâmplă lucruri îngrozitoare. Cu toate acestea, ea însăși a solicitat urna mobilă și a votat acasă. Fiică de negustor, nu s-a entuziasmat nici în fața economiei capitaliste – "să știți că nu e o fericire nici cu patronii, o să vedeți...". Deși a trăit toată viața ei la țară, iar comunismul i-a făcut pe toți, teoretic, țărani cooperatori, cred că prin felul ei de a fi, bunica a fost și a rămas o mic-burgheză bine înfiptă cu picioarele în pământ, realistă cât să ia viața de la capăt de mai multe ori în regimuri politice diferite, să crească și să trimită la școli trei fete (mama mea e mijlocia); dar și idealistă cât să devoreze romane și filme "cu rochii lungi". Și-a îngăduit mereu mici răsfățuri – vestimentare, gastronomice, de beauty (am păstrat mult timp o cutiuță foarte șic cu blush și un ruj din care mai rămăsese doar cutia). Nu știu dacă monarhia a însemnat ceva pentru ea, dacă și-ar fi dorit revenirea la această formă de guvernământ. Dar a privit indignată tratamentul aplicat în 1990 regelui Mihai și murmura nemulțumită privind la televizor știrile incredibile: "Ce-au avut cu regele nostru, că el n-a făcut rău la nimeni!" Comportamentul puterii post-decembriste i s-a părut neomenos, de o brutalitate nenecesară și l-a respins apriori pe considerentul cumsecădeniei care le impune oamenilor să se poarte frumos în societate și unii cu alții și "să dea celui ce n-are".

Relația mea cu tânăra din fotografie a fost mediată de mama. Am trecut împreună, de mai multe ori, prin arhiva cu fotografii de familie și totodată prin poveștile ce le însoțesc. Mi-a identificat străbunici, frați, cumnați, nași, fini, prieteni de familie, un univers uman, o comunitate destul de unită care s-a adaptat schimbărilor, rămânând cumva la fel. Are dreptate Giuseppe Tomasi di Lampedusa când scrie, în finalul romanului Ghepardul, că "totul trebuie să se schimbe ca să nu se schimbe nimic"? Nu am un răspuns. Am, în schimb, multe întrebări, despre tânăra cu rochie albă, despre multe alte lucruri, oameni, situații. Pentru că întrebările locuiesc în anticamera poveștilor, iar tânăra în rochie albă cu bolero mi-a cultivat convingerea că poveștile nu se sfârșesc niciodată.

2

Eu sunt continuarea poveștii ei. Scena de la începutul acestui articol s-a repetat de zeci, poate de sute de ori în copilăria mea. Copil al anilor '80, am locuit mult timp la bunicii din partea mamei. Acolo, în Arcadia mea personală, s-au întâmplat o mulțime de lucruri demne de interes. Bunica mi-a cultivat setea insațiabilă de povești. Eram efectiv ca un burete, puteam să ascult orice, oricât, numai poveste să fie. La început, mă țineam după vocea altcuiva ca să ajung la castelele de peste nouă mări și nouă țări. Plăcerea cititului de una singură am descoperit-o mai târziu. Chiar și atunci mai trișam, din nostalgia de a auzi voci cunoscute, dar și puțin din lene. Cu mobilitatea redusă din cauza unei boli articulare ce o ținea mai mult în casă, bunica mi-a citit poveștile nemuritoare ale arabilor, indienilor, chinezilor, ale diferitelor popoare africane; aventurile Deșteptului de Ghiuro și ale deștepților lui tovarăși (titlul e inexact, dar atât îmi amintesc dintr-o carte de povești maghiare ajunsă ferfeniță de atâta utilizare); sau încercările unui negustor de prune care mergea din sat în sat strigând "Vând prune pe gunooooi, vând prune pe gunoi, nu pe bani!" Reieșea că omul căuta de fapt să se însoare, iar stratagema cu gunoiul nu era vreo strategie de marketing, ci un test pentru candidatele la măritiș.

Când "se terminau" poveștile tipărite, în sensul că nu mai aveam nicio carte pe care să n-o fi știut aproape pe dinafară, bunica recurgea la poezii. Cum ar fi cele pe care le învățase la școală din manualele de limba română dintre cele două războaie mondiale. Poezia cu băiețelul orfan Mitică e una dintre ele. Eram prea mică ca să-mi dau seama că poezioara le preda elevilor din interbelic lecția carității burgheze – bogații nu au doar drepturi, ci și responsabilități față de năpăstuiți. Evident, sensul moralizator al poeziei îmi scăpa, mai mult simțeam decât credeam că e o cruzime să înveți așa poezii triste, iar drama lui Mitică mă impresiona realmente.

3

După Planul B, venea Planul C. Recurgea la el când atingea și fundul sacului cu poezii, cântece, fabule, ghicitori: atunci inventa pur și simplu. Invențiile erau un fel de "întâmplări de pe strada mea", adaptate pentru consumul unicei lor destinatare, adică al meu. Din multele întâmplări inventate, îmi plăcea mult povestea "Cum l-a furat pe Bebiță Dragoș lupul". Se făcea că Bebiță Dragoș, tovarășul meu de joacă, luat cu joaca, se îndepărta de casă, ajungea "pe margine", adică la capătul satului, și întâlnea un lup care încerca să-l răpească. Era salvat la momentul oportun de tanti Marioara, bunica lui, care îl gonea pe lup cu un ciomag, în timp ce îl certa pentru îndrăzneala de a încerca să-i vatăme nepotul. Îmi plăceau muștruluiala aplicată lupului, faptul că Bebiță nu era certat, deși greșise și el ceva-ceva, finalul fericit. Ei, așa da, asta da poveste!

Cristina DIAC

Cristina Diac este doctor în istorie (2011), cercetător din 2006. A publicat volume de autor și în colaborare, studii în volume colective, articole în reviste de specialitate din România și din străinătate, fiind specializată pe istoria secolului al XX-lea.

Copyright © fictiunea.ro