În 1949, anul în care Simone de Beauvoir publica, la Gallimard, Al doilea sex, cea mai cunoscută carte a sa, considerată azi manifestul feminismului din lumea întreagă, Cléo de Mérode, simbolul frumuseții feminine Belle Époque, împlinea șaptezeci și patru de ani. Nu mai era de mult o celebritate mondială, dar era în continuare o distinsă pariziană, acum de vârsta a treia, amatoare de plimbări solitare între apartamentul său situat în apropierea parcului Monceau și grădina Bagatelle. Parizienii anilor '40 încă își mai aminteau de ea și de faimoasa ei coafură "à bandeaux": mamele burgheze își aduceau încrezătoare fiicele în studioul în care Mlle de Mérode le dădea lecții de coregrafie.

Cléo nu fusese niciodată o feministă, nici măcar nu i-ar fi trecut prin cap că era cazul. A fost însă, de la frageda vârstă la care a devenit balerină a Operei din Paris, o luptătoare, în contra prejudecăților epocii, pentru dreptul de a fi ea însăși: să fie dansatoare și să își câștige existența – a ei și a mamei ei – din dans fără a deveni o "declasată", să își trăiască viața și iubirile după propriile reguli fără a fi considerată o cocotă, să supraviețuiască reputației de "cea mai frumoasă femeie din lume", preferata jurnalelor mondene și... a regelui Belgiei, fără a se transforma, așa cum făcuseră mai toate frumusețile celebre ale anilor 1900, în întreținuta unui bărbat bogat. O viață plină de glorie nu e niciodată o viață simplă.

Cléo era, desigur, mândră de reușitele ei. Era mândră și de faptul că, spre deosebire de alte celebrități feminine din La Belle Epoque, era posesoarea unei particule nobiliare autentice, iar nu preluată ca pseudonim sau prin căsătoria cu un aristocrat mult mai în vârstă. Mama ei, Vincenția de Mérode, Zensy pentru prieteni, era moștenitoarea – renegată, e drept – a unei vechi familii nobiliare cu rădăcini în Belgia și Austria. Zensy și-a crescut fiica sinchisindu-se de prejudecăți doar atât cât trebuia, dar Cléo a primit o educație asemănătoare cu a altor femei de condiția sa socială. Nu era nici pe departe o intelectuală, însă îi plăcea să citească, avea o bună educație muzicală și, mai ales spre bătrânețe, se ținea la curent cu evenimentele culturale ale momentului.

De aceea se poate presupune că, în seara în care, întoarsă din plimbarea sa obișnuită, s-a așezat în fața radioului ca să asculte emisiunea de pe France Culture, nici numele Simonei de Beauvoir, nici cartea ei recent publicată, Al doilea sex, nu îi erau necunoscute. Ceea ce nu putea să bănuiască era că, în acel cadru elevat, avea să fie rostit și numele său.

Când actrița care citește, printre picăturile discuției, fragmente din cartea Simonei de Beauvoir, ajunge la pasajul în care autoarea vorbește despre apusul "prostituatelor și al hetairelor" (cu exemple!), o frază printre altele o izbește în plin pe bătrâna balerină: "Schimbările sociale și economice au desființat tipul social al unor Blanche d'Aubigny sau Cléo de Mérode", femei al căror merit, credea Simone de Beauvoir, "a constat, multă vreme, în faptul că bărbații se ruinau pentru ele."

Cléo e șocată și se simte profund nedreptățită. Niciun bărbat nu se ruinase vreodată pentru ea, iar răceala cu care își trata, în vremurile de glorie, admiratorii bogați, tocmai pentru a nu alimenta bârfele, îi făcuse pe unii să o acuze, înciudați, de frigiditate. E cu atât mai surprinsă cu cât, spre deosebire de multele voci care îi criticau vehement "Al doilea sex", Cléo – care nici măcar nu citise cartea – o privise până atunci pe Simone mai degrabă cu simpatie. La urma urmei, deși trăiau în lumi complet diferite, aveau destule lucruri în comun. Nu doar coafura "à bandeaux", ci și faptul că, fiecare în felul ei, aleseseră să își urmeze carierele contra curentului general ce le lega pe femei de căminele în care nu puteau fi altceva decât soții și mame. Și, deloc în ultimul rând, faptul că amândouă refuzaseră să se supună convenției matrimoniale a epocii, preferând să-și prezerve libertatea personală în relații deschise.

Cléo e hotărâtă să lupte până la capăt pentru reputația ei. O mai făcuse și în anii de după primul război mondial, când un regizor american, Robert Z. Leonard, crezuse că dă o lovitură de box-office prezentând publicului viața romanțată a "hetairei". Acum, pentru a doua oară, Cléo se apără într-o instanță împotriva cuiva care, fără să o cunoască, își permite să o invoce ca pe un simbol al "imoralității".

Cléo și Simone nu se întâlniseră până atunci niciodată și nici la tribunal nu aveau să se întâlnească, în pofida speranțelor nutrite de jurnaliștii prezenți în sala de judecată că vor putea asista la o "bătaie între femei". Jenată de situație, Simone lasă procesul în seama editurii. La rândul ei, Cléo, prea demnă pentru a-și expune bătrânețea jignită, își deleagă avocatul să prezinte instanței toate contractele de muncă adunate de-a lungul unei vieți de artistă. Întrebată cum își justifică afirmațiile referitoare la Cléo, Simone nu poate oferi decât o explicație minabilă: nu a vrut să o ofenseze, pur și simplu nu avea habar că fosta frumusețe e încă în viață.

Instanța dă, în cele din urmă, o sentință solomonică: Simone a greșit, dar, nefiind istoric, nu avea obligația de a se documenta cu exactitate, iar domnișoara Cléo de Mérode a fost "complice" la crearea propriei legende, care, la vremea ei, i-a servit pentru publicitate. Cléo primește, în consecință, un franc simbolic drept despăgubire, iar editura e obligată să retragă fraza incriminată din toate exemplarele cărții aflate deja pe piață. Simone consideră că ea personal nu are nicio obligație, de vreme ce întregul proces servește din plin publicității cărții sporind, în mod corespunzător, încasările editurii.

Cincisprezece ani mai târziu, Cléo de Mérode se stinge singură în apartamentul ei parizian. Își lasă pe pământ aura de "preoteasă a feminității", care supraviețuiește până azi.

Treizeci și cinci de ani mai târziu, Simone de Beauvoir se stinge singură în apartamentul ei parizian. Își lasă pe pământ aura de "preoteasă a feminismului", care supraviețuiește până azi.

Această poveste este despre cum ne vedem unii pe ceilalți, despre cum ne percepem reciproc identitățile și despre felurile neașteptate în care ne oglindim adeseori în privirile lumii înconjurătoare. O poveste despre asemănări la care refuzăm să ne gândim și despre deosebiri care nu sunt decât aparente. Și, nu în ultimul rând, o poveste despre naivitatea, uneori de-a dreptul imbecilă, a celor presupuși a fi înțelepți.