Nimic nu se potrivește mai bine cu atmosfera verii decât un roman plasat într-o insulă tropicală (Zanzibar), așa cum este Abandon de Abdulrazak Gurnah (Litera, 2022), câștigător al premiului Nobel pentru literatură în 2021, informație menită să ne suscite și mai mult interesul în privința acestui prozator est-african emigrat în Anglia și a cărui notă distinctă pare să fie, în privința prozei pe care o scrie, tocmai discreția. Întreg eșafodajul stilistic al romanului pare să evite cu orice preț epatarea cititorului. Cerința implicită a autorului către acesta este tocmai să aibă răbdare și să citească printre rânduri, însumând la final toate firele desfășurate până acolo de autor.

Alter-ego-ul acestuia enunță undeva, spre finalul romanului, ideea că relațiile interrasiale sunt mult prea slab reprezentate în literatura africană, un gol pe care chiar romanul de față încearcă să-l umple, într-un mod la fel de discret, oferind impresia, până la un punct, că poveștile se deapănă de la sine, refuzând parcă și simpla încercare de a-l considera roman de dragoste.

Abandon conține într-adevăr două povești de iubire care se influențează una pe cealaltă peste timp, prin destinele a trei generații, dar Gurnah se folosește de acestea pentru a putea sonda mai bine prăpastia dintre europeni și localnici, tensiunea permanentă dintre două sisteme de valori radical diferite, prăpastia dintre cele două rase fiind adâncită și de diferența dintre islamism și creștinism, așa cum la Chinua Achebe în clasicul O lume se destramă, lupta dintre cele două rase se traducea prin conflictul dintre credințele locale și creștinismul importat de coloniști. Nici contextul cronologic al fiecărei povești de iubire nu pare ales la întâmplare: iubirea dintre Martin Pearce și Rehana se înfiripă în jurul anului 1899, când nimic nu părea să poată clinti exploatarea colonialistă, căreia îi este consacrată prima parte a romanului, o radiografie a gesturilor simple, cotidiene, refăcute cu minuțiozitate de autor pentru a ne oferi modul de funcționare al unei astfel de colonii, și a relațiilor de putere, a claselor sociale ermetic închise, a codurilor care impun limitele pentru fiecare.

Romanul se deschide cu șocul întâlnirii dintre două rase: Hassanali, cel care îl va salva pe Pearce, are impresia că a întâlnit o creatură din altă lume, știind că evenimentul conține nenumărate potențialități negative (fapt confirmat ulterior). Începutul romanului mai are și funcția de a încifra în subtext un fel de întâlnire primordială între cele două rase, perspectiva aparținând localnicilor, marcată de o spaimă ancestrală, pe care o poți avea doar față de duhurile din alte lumi. (cu toate acestea, impulsul lui Hassanali și al localnicilor este de a oferi ajutorul, iar al europenilor de a-i considera vinovați, de a-i acuza mereu de ceva).

A doua poveste e plasată în jurul anului 1963 și al câștigării independenței față de puterea colonială britanică, urmărind mult mai atent înfiriparea iubirii dintre Amin și Jamila, o narațiune menită să expună și mai clar interdicțiile lumii musulmane, reverberate în cele mai mici aspecte cotidiene, odiseea complicatelor probleme ale onoarei de familie, peste care nu se poate trece, o limită tragică marcând destinele celor implicați. Sfârșitul relației lor coincide cu haosul dezlănțuit imediat după retragerea stăpânirii britanice și cu plecarea definitivă a lui Rashid în Anglia, fratele lui Amin și alter-ego-ul autorului, prin intermediul căruia ni se oferă și o imagine rapidă a vieții în exil, o amară spulberare a iluziilor înfiripate acasă în legătură cu Anglia.

Ambele povești de iubire sunt întrerupte într-un mod neașteptat, pe când visul pare mai frumos, autorul spulberând, în cazul primei povești, magia printr-o intervenție autoreferențială foarte directă. Acest fapt lasă fără explicație mai ales finalul acestei narațiuni: nu vom ști care au fost motivele sfârșitului legăturii dintre Pearce și Rehana, care au ales să trăiască în văzul lumii, sfidând convențiile vremii. Putem doar presupune că presiunea socială a fost prea mare, iar cel care a cedat a fost Pearce, căruia autorul îi construiește o imagine destul de favorabilă până acolo (prin contrast cu Frederick sau Burton, portrete clasice de coloniști, primul regretând mereu Anglia, iar al doilea visând la exterminarea totală a populației băștinașe). Confesiunea auctorială vizează dificultatea de a scrie despre iubire, de a evita celelalte mobiluri pe care mentalul epocii noastre tinde să le proiecteze mereu asupra unei astfel de relații: "Asta este epoca noastră. Credem că știm că miracolul este o minciună și căutăm întotdeauna explicația ascunsă sau eliminată. Am prefera ca mobiluri lăcomia sau pofta carnală în locul dragostei." (p.154).

Sunt două povești de dragoste al căror final tragic poate fi doar intuit, implicând două personaje feminine mai puternice decât partenerii lor, mai dispuse să sfideze normele sociale, spre deosebire de personajele masculine care, la cel mai mic seism, bat în retragere. Gurnah ne înfățișează o altă Africă decât cea din O lume se destramă, ancorată în viața urbană, internalizând pe deplin relațiile de tip colonial, dar în esență aceeași, adică punând mai presus de individ normele sociale ale comunității. Întrebările lăsate în suspans de roman sunt legate de puterea iubirii de a trece de barierele raselor, de a rezista în fața eroziunii constante din partea cutumelor sociale. La ambele, Gurnah pare să răspundă de fapt afirmativ.

Abdulrazak Gurnah - Abandon, Litera, 2022