nu e niciodată târziu deși apusurile

au dâre prelungi verile

vin tot mai repede la Weimer

degete pe piele tremurul ierbii totul

exact când trebuie transpirația

amiezii sunetul insectelor

paroxism drumuri peste drumuri

deși nimic nu mișcă

persistăm

suntem decapotabili

sub cenușa cerului ia-mă de mână

ia-mă de lângă mine și du-mă

în locul inexistent deșiră-mă

celulă după celulă

între timp o să rămân aici

cu capul dat pe spate în mașina abandonată

să urmăresc trasoarele

și tot ce nu are destinație

să-mi aștept întoarcerea

de unde n-am fost –

să-mi spun: uită

uită-te la tine cea adevărată

cea negăsită pentru că niciodată pierdută n-am fost

sub cenușa cerului

să-mi spun că exist

să mă cred