Alegerea lui Donald Trump în funcția de președinte al Statelor Unite ale Americii a fost un șoc pentru lumea democratică în 2016. Șocul și mai mare a fost acela că, patru ani mai târziu, în 2020, aproape jumătate din populația americană continuă să-i ofere sprijinul, indiferentă față de abuzurile de putere repetate de care s-a făcut vinovat în timpul mandatului prezidențial.

Magnatul imobiliar, cu aptitudini dubioase de vedetă de televiziune, propulsat la Casa Albă pare locul geometric al tuturor relelor imaginabile: individul este rasist, sexist, misogin, lipsit de sentimente, imun la ideea de onoare, inapt intelectual, narcisist, ridicol. Cel mai mare defect al său, care le depășește, în opinia mea, pe toate celelalte și care a subminat cel mai profund încrederea în instituțiile democratice din America și nu numai, este disprețul față de adevăr.

Atunci când unii intelectuali francezi, precum Jean-François Lyotard sau Jacques Derrida, ajungeau să sublinieze caracterul eminamente subiectiv al adevărului, încorporând conceptul într-o grilă fluidă și subversivă a lecturii epistemice tradiționale, ei nu și-ar fi putut închipui niciodată că materializarea precară a acestor idei ar putea dobândi un chip și un nume.

Este destul de ușor să susții teze postmoderne cu impact la publicul universitar educat precum caracterul relativ al adevărului în funcție de factorii de putere sau de autoritate, cum procedează Michel Foucault, sau să argumentezi, cum face Jean Baudrillard, că primul război din Irak a fost o simplă atrocitate deghizată în război. Aceste jocuri savante de limbaj dobândesc valențe semantice rafinate în discursul academic, fiindcă, în general, universitarii se dovedesc inofensivi din punct de vedere marțial. Atunci când însă, prin simplificare și vulgarizare, acest discurs de subminare a obiectivității adevărului coboară în stradă sau, mai grav, în lumea politică, rezultatul palpabil al metamorfozei este constituit de persoane precum Trump.

Ajung, astfel, la crux-ul problemei: lipsa încrederii în adevăruri verificabile, în date concrete, în factualitatea unor ocurențe. Toate aceste vicii erau mult mai rare în discursul public pre-Trump și cu siguranță, dacă apăreau, erau prompt taxate de mass-media, indiferent de orientarea politică.

Astăzi, după anii de falsificare conștientă a adevărului certificabil de către administrația Trump, va fi necesară reconstrucția migăloasă a întregului aparat de verificare și de constatare a unui fapt sau a unui fragment de discurs. În plus, noua administrație prezidențială democrată, condusă de Joe Biden și de Kamala Harris, va trebui să lucreze cu răbdare și cu perseverență la refacerea încrederii în adevăr în conștiința publicului larg, care deja s-a obișnuit să adopte soluția comodă a fostului președinte: ceea ce nu-mi convine nu există. 

Va dura ani până când lucrurile vor reveni la normal în politica și în societatea americane. Dar ne putem consola cu gândul că procesul de însănătoșire a început și că ieșirea din coșmarul Trump este un prim adevăr verificabil.