Bucureștiul este un oraș al contrastelor, un oraș în care poți întâlni case de patrimoniu lipite de clădiri de birouri, străzi liniștite pe care abia trece o mașină și câțiva metri mai încolo bulevarde înțestate de vehicule, unde ambuteiajele sunt la ordinea zilei. Ca locuitor observi un ritm de dezvoltare urbană haotic și fără sens, cu numeroase complexe rezidențiale născute peste noapte, dar, în același timp, te mai surprind când te plimbi printr-un sector sau altul găselnițele inovative ale vreunui primar, de a-și face sectorul mai plăcut locuitorilor, fie prin părculețe frumos luminate, fântâni muzicale și alte lucruri de acest gen. Capitala ascunde însă și câteva secrete și unul dintre ele este Delta Văcărești, despre care nu foarte multă lume știe, și personal cred că este mai bine să fie așa. O rezervație naturală aflată chiar în interiorul orașului, cu o varietate de plante și animale, o adevărată zonă de biodiversitate numai bună de studiat, îngrijit și vizitat cu prudență. Pe mulți bucureșteni zona Văcărești îi duce cu gândul la Piața Sudului, Zona Big Berceni dar și la mall-ul care se află acolo. Doar că în această zonă au existat acum aproape o sută și ceva de ani numeroase teatre și grădini de vară ale locuitorilor evrei, iar pe locul centrului comercial celebra închisoare și mănăstire Văcărești. Înainte de a trece la subiectul propriu-zis al articolului, aș dori să vă propun un exercițiu de imaginație: închideți ochii și închipuiți-vă că zona pe care poate o traversați zilnic ar fi putut fi un adevărat centru cultural și turistic al Bucureștiului. Pe străduțele umbroase ale zonei să fie grădini de vară și teatre, apoi să putem avea o deltă amenajată și îngrijită care să atragă turiști, iar mai sus clădirea transformată în muzeu a fostei închisori, străjuită de o preafrumoasă mănăstire datând din primele decenii ale veacului al XVIII-lea. Acest construct ar fi putut fi o zonă aproape unică în lume, însă, din păcate, acest lucru nu se va putea întâmpla niciodată.

Acasă, My Home este filmul documentar de debut al regizorului Radu Ciorniciuc și spune povestea familiei Enache, ai cărei membri au trăit aproximativ două decenii în Delta Văcărești, până când aceasta a devenit zona protejată. Trăind într-o baracă cu 11 copii și în comuniune cu natura, aceștia au reușit totuși să supraviețuiască, cu problemele de rigoare ca lipsa unor documente, absența educației pentru cei mici, dar și mediul destul de insalubru în care aceștia își duceau viața. Pelicula urmărește parcursul familiei de la plecarea din mijlocul naturii până la mutarea în oraș, în chirii sau apartamente sociale, o bună parte din susținerea financiară pentru ei venind și din partea echipei filmului sau din sponsorizări. Pe măsură ce urmărești povestea te întrebi cum este posibil ca în mijlocul unei capitale europene să se găsească oameni care să trăiască în felul în care familia Enache a reușit să o facă. Gică Enache este capul acestei familii și cel care a trăit în comuniune cu natura, el îngrijind aceasta oază naturală și dedicându-și toată viața ei. Ceea ce nu au reușit autoritățile din aparatul de stat a reușit un om simplu, să construiască și să îngrijească așa cum știe el biodiversitatea acelui areal. Dacă societatea l-a eliminat din sânul ei, natura l-a îmbrățișat. Poate că multă lume după vizionarea filmului va avea tendința să-l judece și să se întrebe cum a putut el, ca tata, să nu fie atent la nevoile copiilor, să-i țină în condițiile acelea, fără a le oferi șansa unui viitor, așa cum la un moment dat, într-o secvență aproape de finalul documentarului, îi reproșează și fiul cel mare? Oare nu își iubește copiii? Deși speculativ, cred că răspunsul se află tocmai într-o iubire mult prea profundă, pe care puțini oameni o pot înțelege. Dacă societatea l-a eliminat pe tată, sau cel puțin așa a crezut el că i se întâmplă, atunci și copiii lui vor avea cu siguranță aceeași soartă, iar Gică nu își dorește ca ei să treacă prin suferințele refuzului unei lumi care pur și simplu nu-i vrea. Delta nu te refuză, nu te dă afară, ea te preia în mijlocul ei, dar și tu ca locuitor ești nevoit să-i plătești tributul prin intermediul unor sacrificii. Până la urmă autoritățile locale reușesc să-i mute de acolo, iar cei mici cu greu ajung să se integreze în societatea ce le-a fost străină atâta timp. Au dificultăți în scriere și citire, se țin de șotii ca și cum orașul și lumea civilizată reprezintă o mare gradină  pentru ei. Fiul cel mare reușește totuși să se integreze, primind un loc de muncă în cadrul unei asociații care protejează Delta, fiind și cel, așa cum reiese din documentar, care are șansa de a-și întemeia o familie. 

Pe data de 4 octombrie a anului curent se anunța pe pagina de Facebook a filmului că Gică Enache a decedat. El numea într-un mod dramatic de sincer acel loc sufrageria sufletului meu și iată că până la urmă nu a putut să se adapteze societății și, știind că nu se mai poate întoarce în locul pe care l-a iubit atât de mult, a ales să plece dintre noi. Vedem și pe parcursul documentarului că apare destul de bolnav și într-o secvență este pe patul de spital. Ruperea de acel loc, care a reprezentat lumea întreagă pentru el, a fost o durere atât de mare încât nu a mai putut fi suportată și l-a ucis. Uitați-vă la film și aduceți-vă aminte de romanul Moromeții al lui Marin Preda și de ceea ce învățam în liceu despre salcâm ca axis mundi, care, în momentul când este tăiat, distruge efectiv bunăstarea familiei Moromete. Sau de secvența când fiul cel mare se revoltă împotriva lui Ilie Moromete. Practic, și Ilie și Gică au făcut tot ce le-a stat în putință și cu sacrificii enorme ca să își protejeze copiii, deși poate aceștia nu au înțeles corect acest lucru, bineînțeles fiecare raportat la societatea și mediul din care făcea parte. Sau de romanul Acolo unde cântă racii, scris de Delia Owens, ce relatează povestea unei fete Kya, care, după ce este abandonată de părinți, ajunge să trăiască singură într-o mlaștină, fiind și ea aproape expulzată din societate, dar reușind totuși să scrie lucrări științifice despre fauna și flora bălții. E adevărat că sunt ficțiuni, însă acest lucru ne poate facem să ne gândim că pot exista și astfel de cazuri reale, cu atât mai mult cu cât unele se întâmplă chiar în orașul în care locuiești. 

Echipa a petrecut mult timp împreună cu cei din familie, iar ceea ce trebuia să fie doar un reportaj s-a transformat într-un documentar intens premiat pe la marile festivaluri de profil. Camera nu invadează în niciun fel intimitatea lor, nu vine în ajutor, nu intervine în momentele de certuri, ci stă ca un martor tăcut pentru a imortaliza cât mai real scenele. Naturalețea se vede și în momentul în care tatăl sau ceilalți copii se întâlnesc în Deltă cu primul ministru sau chiar cu Prințul Charles, care vine să viziteze locurile. Gică stă impasibil ca un om simplu, neimpresionat absolut deloc de personajele importante care se perindă prin acele locuri. Pe el nu-l mai surprinde nimic și nu mai crede în promisiunile deșarte pe care le aude. Documentarul trebuie așadar înțeles nu ca o metaforă, ci ca ceva ce face parte din viața reală: există într-adevăr oameni care au ales acest trai, iar nevoia i-a făcut să se adapteze. Cu toate acestea, cei doi fii mai mari au reușit să devină rangeri în Delta Văcărești, fapt ce le aduce atât un loc de muncă, cât și un venit suplimentar. Pentru că cine – dacă nu cei care au copilărit în mijlocul ei – știe cel mai bine secretele naturii?