La început i se păruse doar un tip haios și atât. Oricum, totul era prea nou, abia pătrunsese și ea în lumea adevărată, trebuia să se concentreze la atâtea lucruri noi de făcut, de aranjat în noul spațiu, de conversat în engleză, mai întâi de înțeles accentul acela imposibil (avea până și vise cu accent irlandez). Era exclus, total exclus. Imposibil. Mai bine cursurile, chiar dacă unele îngrozitor de plictisitoare, mai bine să hălăduiască aiurea prin orașul care mirosea atât de altfel: a iarbă proaspăt tunsă, a lucruri bune și a civilizație mirosea, așa cum în România, pe timp de vară, orașele miros a pepene roșu acrit și a ardei copți. Sau să caute un job part-time care să mai completeze bursa zgârcită care abia îi ajungea pentru cele zilnice. În fine, orice era mai potrivit decât să se îndrăgostească în primul an de master și încă de unul care venea tot de prin est. Atât de ușor îți dădeai seama de asta. După puloverul din lână bătută pe care îl purta non-stop, tricotat probabil de vreo bunică de la țară, cum își amintea că avusese și ea unul prin liceu, făcut de maică-sa, lână-de-lână, cum zicea ea, luată din piață de la țărani, că în magazinele comuniste nu găseai decât porcării.

Și probabil că nu ar fi văzut la el nimic altceva decât un băiat cam de-o vârstă cu ea, printre ceilalți strânși de prin toate părțile lumii, cei mai mulți din țările fostului bloc sovietic. În atâta diversitate, era greu să nu treci cu ușurință peste orice detaliu mai ciudat. Cu siguranță nu ar fi remarcat nimic neobișnuit la acest tip, dacă Olga nu ar fi râs de el, cu gură ei rea poreclindu-l "amărășteanu" și făcând tot felul de presupuneri tâmpite legate de viața omului, care, e drept, avea o stângăcie în felul de-a se mișca, legată probabil de faptul că era foarte înalt și slab și trebuia să se aplece atunci când intenționa să poarte o conversație. Altfel, nu se deosebea cu nimic de ceilalți. Purta niște blugi ponosiți, deschiși la culoare și când era mai frig își lua o jachetă maro care și aceasta fusese obiect de batjocură pentru Olga: observase că pe ea scrie "karma" și de atunci, "K" îi rămăsese porecla, ca-ntr-un film polițist vechi și prost. 

Cumva, tot Olga hotărâse că e haios tipul, mai ales că o rupea un pic și pe românește, având o străbunică de pe lângă Târgu Mureș. Ea, de peste Prut, și el, ungur cu rădăcini în Ardeal, minune mare: legară un fel de amiciție sudată mai ales de afinitățile culinare care, uneori, se înfruntau în bucătăria căminului, cu cele din Occident.

La prima excursie făcută cu toată grupa ca să viziteze împrejurimile orașului, muzeul local de științe și nu știu ce biserica irlandeză veche, Olga stătu lângă K. și discutară aprins în spatele autocarului, în timp ce ea ațipi în scaun, privind hipnotizată fluxul de peisaje de un verde continuu, intens. Între mai multe opțiuni ale masterului pentru care câștigase bursa, alesese Irlanda fără să se gândească de două ori, deși nu știa mai nimic despre Universitatea din Dublin. Nu conta: depărtarea exotică pe care i-o arătau hărțile, cel mai îndepărtat loc posibil unde să fugi de România mineriadelor, era un criteriu suficient. Și nu regreta: din secunda în care pășise pe pământul Irlandei, acesta i se dezvălui cu o putere emanată prin toți porii: ai ierbii, ai cerului, ai zidurilor de piatră înșirate pe dealuri ca niște propoziții antice, cu un tâlc indescifrabil.  

La sfârșitul acelei excursii, Olga deja se lămurise și-i comunicase pe un ton concluziv: nu era nimic de capul lui, era însurat de vreun an, genul încăpățânat, obsedat de meserie. Din limbajul Olgăi – un amestec colorat de moldovenească, rusă și engleză – se  deducea  faptul că ea va trece imediat la nivelul următor, pentru că nu era genul de fată care să se încurce în mize ieftine, fără perspectivă. "E un mocofan și e prost, lasă-l, Ana. E haios, dar degeaba, e obsedat de-ale lui, nu-l scoți de-acolo".

Poate că dacă ar fi încercat măcar să-l privească așa cum îl vedea Olga, lucrurile s-ar fi oprit acolo. Dar nu. Deși cu o parte a creierului îi dădea absolută dreptate prietenei ei, în prezența lui simțea totuși ceva straniu, o presiune în stomac de parcă un fluture prea mare își împingea aripile în crisalida lui, încercând s-o spargă, o durere surdă în ceafă când el i se adresa. Era amabil, zâmbitor, prietenos ceva mai mult decât erau ceilalți colegi, dar asta s-ar fi putut lesne pune pe seama originii: un instinct geo-politic îi grupase deja pe cei din est într-o gașcă oarecum separată de restul. Iar K. părea distant față de grup, în schimb devenea tot mai apropiat de ele două. Le căuta compania, se simțeau bine împreună la o cafea, le cerea sfaturi legate de diverse mărunțișuri ale vieții lor într-un spațiu cu definiții diferite, greu de asimilat, precum volanul pe dreapta, prizele cu trei găuri și cei doi robineți la fiecare chiuvetă. Dar între ce vedea și ce simțea Ana încă nu stabilise o legatură cauzală, era un blank, o pauză (mai târziu avea să simtă acolo un miez dureros și în acelasi timp irezistibil de-a fi atins, mângâiat, zgândărit, ca o coajă de cicatrice, chiar sub piele, sau poate chiar în pielea interioară rămasă abandonată între timp, înăuntru).

Într-o seară, când se uitau cu toții la tv-ul din camera comună a căminului, el îi așeză o mână pe picior, aproape de genunchi și făcând asta fără alte comentarii, în tăcere și fără să-i arunce măcar o privire, lăsă să se transmită înspre ea un curent care îi produse un tremur în tot corpul. Vru să se smulgă și să plece imediat, dar era lipită de acel scaun și de palma lui și așa rămase până la finalul filmului când s-au ridicat și au ieșit cu tot restul grupului. Pe coridor însă, el mai făcut un pas, propunându-i să fumeze împreună în capătul holului și iarăși tăcuți, fără ca vreunul să simtă nevoia de a explica ceva, au stat și au fumat privind cerul (cerul irlandez este un spectacol neîntrerupt), lăsând acel flux să circule între ei, între privirile lor care acum deja își vorbeau, își spuneau de fapt totul. Mai cu seamă își spuneau că acel lucru care acționa împotriva voinței lor, care îi zguduia pe amândoi și îi făcea, atunci când se atingeau chiar și întâmplător, să tremure și să transpire instantaneu, trebuia să rămână secret, era foarte important să nu afle nimeni-nimeni, niciodată.

Așa că nu încercă să discute cu el acel subiect. Ar fi discutat cu Olga, dar Olga se străduia atât de mult să se integreze în viața adevărată a Irlandei, cea de dincolo de fațadele caselor cu ferestrele lor austere, lipite de streașină, de dincolo de verdele acela hipnotic, Olga voia să cunoască cât mai mulți dintre oamenii reali ai insulei, în niciun caz nu avea chef să asculte inepția unei îndrăgostiri fără nici un viitor, refuza orice ar fi întors-o din planul ei. O vreme, încercă să o tragă și pe Ana cu ea, în puburi, în cluburi, la evenimente și festivaluri cu metri de bere înșirați pe mese, dar fără vreun succes: Ana refuza să iasă din crisalida ei, încă era foarte atentă la ce i se întâmpla în interior, marele eveniment părea că acolo e și nicidecum în afară, Irlanda era doar un decor, unul fastuos, dar doar un decor.

Inițial nu era o atracție fizică sau nu voia să și-o recunoască. Însă, într-o dimineață târziu, spre ora unsprezece, când el se propti cu un braț în cadrul ușii de la camera ei, iar ea îi deschise repede, neștiind cine e, îmbrăcată cum era, doar într-un tricou lălâu, cu picioarele goale, probabil că îl privise într-un anume fel, iar el se fâstâci, dar totuși intră. Ana era singură, Olga era plecată în țară, era un fel de vacanță. Așezat pe patul ei, o întrebase de ce nu a venit la micul dejun, că n-are cu cine să-și bea cafeaua, cum făceau în fiecare dimineață, iar asta pentru Ana sunase iar ca un fel de privilegiu pe care i-l acorda ei și numai ei, pentru că bucătăria era de regulă plină de lume, o lume veselă, vivace, asemănătoare cu Olga, dar care pentru ei părea că nu înseamnă mare lucru. Și apropierea lui de atunci: lentă, atingându-i mai întâi doar cu degetul arătător fruntea, obrazul, buza de jos, gâtul, un desen explicit și totuși abstract. O privea cu ochii întredeschiși, îi spunea că are cea mai frumoasă împreunare a sprâncenelor văzută de el vreodată, apoi degetul lui urmări conturul întregului ei corp, desenul complet. "Corpul tău și spiritul tău", îi șoptea, ca un fel de sentință emanată mai mult prin piele decât prin cuvinte. Atunci îl simțea cu totul al ei și cu totul departe de ea, de parcă erau amândoi într-un tunel cuantic ce distorsiona timpul și spațiul dintre ei. 

Li se întâmpla asta în locuri foarte diferite: în bibliotecă, printre rafturile mirosind hârtie veche, în scuarul din spatele clădirii căminului, în clădirea poștei, la coadă, pentru a expedia către țară vreo scrisoare. În răstimpuri, când tăcerea își epuiza din forță, el îi povestea despre el, despre faptul că, mic fiind, a cântat în corul bisericii, că maică-sa era foarte credincioasă, o familie adevărată de catolici maghiari, că a învățat românește de la bunica din partea tatălui, iar în liceu și-a ales psihologia, dar de fapt voia să facă teologia, iar taică-său l-a împins până la urmă spre Drept. Vorbea fluent engleza, iar accentul irlandez i se lipise de ureche imediat, aproape că nu se deosebea de un nativ. 

Apoi brusc, într-o dimineață, i-a spus că el trebuie să înceteze acel "dezmăț" – chiar așa a spus și ea s-a răsucit către el de parcă acel cuvânt, rostit cu un accent ardelenesc rural – ar fi înțepat-o direct între omoplați. "Dez-măț?" a repetat ea, cu mirare și dezamăgire. El a râs totuși, a râs și ea, dar știa că e mai mult de-atât. Iar în ultima noapte, chiar la petrecerea de final, după ce primiră minunatele diplome care habar n-aveau la ce le-ar putea fi de folos, cu toată lumea în jurul lor, în muzica dată la maxim, în fumul de barbecue și mirosul intens de bere, îi spuse șoptit la ureche, pe un ton foarte grav, că ea va trebui să-l aștepte "cu tot corpul tău și spiritul tău, să mă aștepți, voi divorța și voi rămâne cu tine tot restul vieții", așa i-a zis.

Tot ce a urmat a fost pentru Ana un șir foarte lent de întâmplări fără noimă, jumătăți de intenții, drumuri neterminate, întoarceri. A rămas în Irlanda, Olga i-a devenit o prietenă și mai apropiată, ajutând-o să-și găsească un job într-o companie din Dublin. Irlanda i-a devenit o capcană căptușită cu iarbă, făcea un gest și imediat se găseau oameni în jurul ei care voiau s-o ajute, să-i facă un bine, să-i găsească un rost. Ea gândea că are o viață înainte doar ca să-l aștepte. 

La început își scriau, un an sau doi au ținut astfel legătura, apoi el a tăcut, scrisorile ei au rămas fără răspunsuri. Multe, zeci de scrisori, unele i s-au întors, pe altele le-a pescuit din cutiile poștale ale caselor prin care s-a tot mutat. De-atunci n-a făcut altceva decât să-l aștepte, așa cum el îi ceruse și să-l caute cumva, să-l caute peste tot, să-l identifice și să-l suprapună peste imaginea din capul lui, de parcă el s-ar fi jucat cu ea un joc bizar și s-ar fi deghizat în oricare om din jur. Îi privea cu atenție: dacă erau tipi înalți, osoși, cu părul un pic mai lung spre ceafă și umerii aplecați, puteau fi el, de la o oarecare distanță puteau fi chiar el. Îi urmărea cât putea, uneori kilometri întregi, pândea momentul când își întorceau profilul și atunci gata: jocul lua sfârșit. Era epuizată, dezamăgită, confuză, dar într-un fel, și mai hotărâtă să o ia imediat de la capăt, fără odihnă, ca-ntr-o beție. Peste tot pe unde a umblat, în fiecare clipă a fiecarei respirații conștiente, l-a căutat și l-a așteptat: era credința ei. 

Apoi erau visele: în mod repetat, visa că se-ntâlnesc întâmplător, fie pe un pod, fie pe un coridor lung și cumva în penumbră, visa că se apropie unul de altul, dar nu se pot atinge, că se pierd și iar se regăsesc și iar se pierd, ca într-un vârtej nebun de apă. Își iubea visele, le nota în carnețelul ei în care își notase de-a lungul vieții mulțime de frânturi din tot ce trăise, alături de schițe, imagini din țara aceea care părea că o hrănește și-n somn cu verdele ei gras, intens. Dacă visele iar fi fost luate, atunci Olga ar fi triumfat și ea era doar o proastă și-ar fi trebuit să se întoarcă la viața aia pe care Olga și prietenii ei se străduiau din răsputeri să i-o prezinte în culori edulcorate, ademenitoare. Un bărbat respectabil, o slujbă, bani, copii (statul irlandez plătea alocații îndestulătoare), niște vacanțe frumoase: de ce să refuze? Ce are de pierdut? Dar visele ei erau o hrană mai bună, un pat mai bun. Vreme de mai bine de treizeci de ani îi dădură putere să reziste, să rămână fidelă crezului ei, să rămână singură de tot, îndepărtând-o încet-încet și pe Olga și pe toți ceilalți. Visele și imaginea lui K. suprapusă peste lume făceau lucrurile suportabile, o făceau să creadă că el totuși nu a abandonat-o, că va veni, că poate e chiar acolo, undeva în neantul dintre cele două țari, că poate – cu siguranță! el simte totul împreună cu ea și nici un cuvânt ca să explice acest fenomen nu există și nu e necesar. Că ei sunt făcuți unul pentru celălalt și asta va fi suficient pentru a-i aduce la un moment dat, împreună. Olga râdea de ea, citindu-i uneori pe ascuns carnețelul.

Cu un rucsac în spate și o valiză reprezentând ceea ce considerase că e esențial pentru a supraviețui, în luna mai a anului 1998 a fugit din Dublin, pentru că a-l urmări pe K. prin mulțimi pestrițe de oameni, cu toți cei din jur privind-o pieziș, ca pe-o nebună, devenise din ce în ce mai obositor. Apoi a fugit și din orașele mai mici pe care le-a considerat ucigătoare, pentru că întâlnea mereu aceeași oameni prea curioși, prea binevoitori, gata oricând să o ia la întrebări. Elimina obstacolele, unul câte unul, orice ar fi făcut căutarea lui K. mai dificilă, uneori simțea și ea că bate pasul pe loc și pornea iar la drum. După o lungă excursie pe continent, prin România și prin toate locurile unde-și imagina că el ar putea să locuiască, fără să găsească nimic – niciun indiciu, nicio urmă – prin toamnă s-a reîntors în Irlanda. Din Dublin, a tot mers spre vest, până a ajuns până la țărmul oceanului, de unde a luat vaporașul și s-a oprit pe o insulă de câțiva kilometri pătrați care, pe lângă farul oarecum cunoscut, legat de o anume legendă străveche, mai avea doar câțiva locuitori, vreo zece case, un pub, un magazin și o biserică.  

Acolo, a gândit, căutarea trebuie să înceteze. Avea cinzeci și trei de ani. A urcat în far și a privit întinderea de apă învolburată care se asemăna atât de mult cu cea din visele ei: realiză că acela era locul. Și-a gasit un adăpost într-o fostă dependință de pe lângă biserică, aproape în ruină, pe care și-a amenajat-o singură. Peisajul insulei, aspru, alcătuit din stânci de forma unor pumni încordați lovind apa, iarbă verde-mov izbucnind din râpe cu o certă nervozitate, mușchi galben ca oul întins pe lespezi, o absorbi imediat pe femeia abia venită, ca și când ar fi fost acolo demult. Dacă insula nu era aproape pustie, ar fi putut fi văzută: o femeie mică de statură, tunsă scurt și cu părul ușor albit, purtând mereu o bască groasă din fetru, genul Gavroche, mergând cu umerii plecați și strângând necontenit gunoaiele întâlnite în cale, apoi spălându-le, vopsindu-le, legându-le cu sfori improvizate și decorând cu ele pereții căzuți ai fostului grajd din spatele bisericii. Cu vremea, reuși să facă din acele peturi colorate un fel de suveniruri, pictase pe ele un far așezat într-o palmă – căci așa se chema insula în limba irlandeza veche. Șlefuise bucățele de lemn sau de ceramică sau de sticlă culese de pe toate drumurile și pictase pe ele acel far înconjurat de raze de soare, ca într-o icoană. Pe unele scrisese: "trupul tău și spiritul tău". 

Preotul nu i-a dat atenție. Nici ea nu i-a dat atenție preotului. Doar l-a întrebat la început dacă poate să stea o vreme acolo și el a încuviințat, distant, absent, cu un gest larg cu mâna, așa cum făcea de regulă cu cerșetorii sau cu sărmanii. Nici nu-i auzise bine vocea. Nici nu-i percepuse accentul, ușor străin de cel al locului. Drumurile lor nu se intersectau. Era un ins osos, slab și adus de spate, cu o barbă neagră ce-i acoperea întreg chipul, răsfrântă peste gulerul hainei preoțești. Îl vedea uneori duminica, atunci când se strângea la biserică acea comunitate minusculă a insulei: patru femei trecute de șaizeci de ani, cârciumarul și nevasta lui, vreun turist rătăcit și cam atât.