S-a vorbit mult, în exegeza de specialitate, despre disoluția eului în poezia lui Georg Trakl, despre proiecțiile unei hipersensibilități traumatice, transpuse în imagini contorsionate, menite să adâncească, să clarifice sau să obiectiveze conținuturi lăuntrice singulare. Afirmația are, desigur, temeiul ei și a fost reluată cu consecvență, mai ales în studiile preocupate să înmulțească dovezile în sprijinul apartenenței poetului la expresionism. Nu intenționez să intru în detalii cu privire la îndreptățirea unei astfel de etichete (chestiunea pare a fi fost tranșată mai demult de istoria literară). Constat însă, recitindu-i versurile la acest început de noiembrie, în tălmăcirea impecabilă a lui George State, că, la fel cum se întâmplă și cu Rilke, de pildă, orice încercare de a-l plasa pe Georg Trakl într-o categorie sau alta are în sine ceva ineficient și iluzoriu. Poate chiar meschin. 

Cititorul ideal al poeziilor sale este, cred, cel dispus să se lase purtat de alunecarea lor aparent calmă, ușoară, armonioasă, spre un tărâm al umbrelor, unde durerea și angoasa sunt surdinizate, iar culorile –  albastrul și brunul în special  – se detașează de obiecte, dizolvându-se în cele din urmă în "părăginirea de noiembrie, neagră". Și, totuși, câtă paradoxală, melancolică bucurie în această coborâre spre Hades! Răvășite aglomerări vegetale, "miresmele întunecate ale verdeții", adierile ce se-anină în bolta de umbre a nucului, liniștea albastră a măslinului, "auru-ntomnat al ulmului", sălbaticele tufe de soc, mai ales… 

Toate prinse-n rotirea implacabilă a anotimpurilor, borne ale aceleiași hipnotice alunecări în moarte:

"E plăcut să umbli în soare / Pe lângă zidurile galbene-ale verii./ Încet sună pașii în iarbă; pe veci însă doarme/ Fiul lui Pan în marmură gri […] Când s-a făcut toamnă,/ Se-arată-n dumbravă o limpezime trează./ Tihnit ne plimbăm pe lângă zidurile roșii, / Iar ochii rotunzi urmează zborul de păsări./ Seara, apa albă coboară-n urne mortuare […] Lune-ngălbenite se rostogolesc  încet/ Peste-așternuturile-n febră ale tânărului,/ Înainte să urmeze tăcerile iernii/ Un destin sublim cugetă-n josul Chedronului, / Unde cedrul, creatură firavă, / Se desfășoară sub sprâncenele-albastre ale Tatălui." (Helian)

Un astfel de cititor s-a dovedit a fi, de pildă Mircea Ivănescu, din al cărui poem Înserare, dedicat lui Georg Trakl, reținem aceste versuri:

"Și acum o poveste romantică bineînțeles (cu adaosuri / de comentarii mai noi). Ridicându-și capul/ și surâzând, dintr-o tufă (pe care o vom numi/ pentru că așa îi plăcea unui deznădăjduit – /soc – chiar dacă socul nu este, poate, o tufă)…"

S-ar părea că există, într-adevăr, creatori ale căror plăsmuiri nu doar că suportă felurite interpretări – așa cum remarca George State în nota introductivă –, dar le excedează. Trakl este neîndoielnic unul din ei. Și am mai putea adăuga câteva nume, nu multe. Nerval, Rilke, Franz Kafka, Mircea Ivănescu… Sunt dintre acei creatori – rari – ce nu schimbă doar paradigma literară, ci pur și simplu împing mai departe o limită a umanului. Vizionari malgré-eux, melancolici până la nevroză, ei lasă impresia că scriu doar pentru a rupe vraja unui zeu teribil, neîndurător care ne oferă simultan fericire și imposibilitatea de a ne bucura de ea.

Georg Trakl, Grodek. Ediție bilingvă, selecție și traducere de George State, București, Editura Art, 2020.