Un exercițiu interesant pentru orice cinefil – la mine, cel puțin, prinde – îl reprezintă încercarea de a depista referințele cinematografice existente în videoclipurile muzicale. De fapt, aceste interferențe muzical-cinematografice marchează un subiect atât de amplu, încât ar fi nevoie de o cercetare îndelungată pentru a avea pretenția de a surprinde măcar un sfert dintre cele mai interesante proiecte de acest gen. 

În consecință, în cele ce urmează nu am pretenția de a inventaria, de a clasifica ori de a găsi o formulă concludentă pe baza căreia funcționează astfel de experimente, ci doar de a menționa câteva dintre videoclipurile mai mult sau mai puțin recente pe care le consider reușite, fără a discuta calitatea genurilor adoptate de interpreți.

Dar, pentru început, să facem câteva observații succinte. Videoclipurile muzicale devin o preocupare pentru artiști în anii ’20, pentru ca, odată cu apariția canalului de televiziune Music Television (actualul MTV), în anii ’80, ele să capete o cu totul altă dimensiune, o nouă identitate, deseori autonomă, independentă de pretextul său muzical, stând la baza unor adevărate iconografii care au marcat istoria artelor vizuale. Nu sunt puține, deci, videoclipurile care reușesc să devanseze în popularitate însăși faima interpreților / trupelor cărora le sunt dedicate, dar despre asta poate o să vorbim cu altă ocazie. 

Totuși, este important să menționăm că, de la o interfață neutră, bazată exclusiv pe redarea actului de a interpreta, videoclipurile au suferit o serie de mutații estetice care, în mare, se rezumă la două direcții opuse. Pe de o parte, putem întâlni o atitudine mimetică, prin care suportul vizual servește ca descriptiv fidel al mesajului piesei muzicale, în timp ce, pe de altă parte, avem o atitudine experimentală, infidelă, care propune o versiune vizuală aparent incompatibilă și care lansează chei de lectură din ce în ce mai nonconformiste. Această din urmă dimensiune este tot mai flagrantă atunci când ne raportăm la cele mai recente proiecte de acest gen. Cu alte cuvinte, raporturile de forță între sunet și imagine încep să dezvolte noi valențe: în timp ce primele forme de videoclip adoptă fățiș supremația interpretului, surprinzându-l la lucru, anumiți artiști muzicali moderni au încercat să-și construiască o identitate mult mai sofisticată, bazându-se pe inventivitatea și intuiția creatorilor vizuali, experimentați, în special, în zona cinematografiei. Rezultatele au fost mai mult decât spectaculoase, iar, ca exemplu din zona mainstream, m-aș rezuma momentan doar la celebrele Thriller și Black or White, interpretate de Michael Jackson, ale căror videoclipuri au fost semnate de regizorul John Landis – regizor care, cel mai probabil, este recunoscut pentru aceste videoclipuri și nu pentru filmele, majoritatea discutabile la nivel valoric, pe care le-a creat. Astfel de parteneriate fericite au reprezentat o constantă în istoria muzicii ultimelor decenii, iar faima interpreților a concurat deseori cu cea a regizorului. Amintesc, în acest sens, de colaborarea între Mylène Farmer și Luc Besson, pentru Que mon cœur lâche, ori mai recenta colaborare Adele – Xavier Dolan, pentru Hello.

Totuși, nu despre astfel de interferențe muzical-cinematografice mi-am propus să vorbesc aici, și nici despre acele videoclipuri care au ca suport vizual secvențe din filme consacrate (cum este, de pildă, Aerosmith cu I Don't Want to Miss a Thing, bazat pe filmul Armageddon), ci despre proiecte cu o miză intertextuală, cu vocație de elogiu adus unor creatori de film esențiali.

Într-o ordine total aleatorie aș aminti, pentru început, două proiecte pe cât de diferite ca gen muzical, pe atât de asemănătoare ca intenție cinematografică: The Kill – interpretat de 30 Seconds to Mars și The Universal – interpretat de Blur, videoclipuri inspirate din The Shining, respectiv A Clockwork Orange ale lui Stanley Kubrick. Precizia detaliului resimțită la nivelul reconstituirii spațiale, precum și decupajul cadrelor care imită scene emblematice ale filmelor originare conferă nucleului muzical bizareria și aura de mister specifice celebrului regizor. Se demarchează, astfel, noi orizonturi de așteptare, se aprofundează nuanțe ale protagoniștilor incarnați de interpreți, în timp ce structura de ansamblu a celor două videoclipuri adoptă registre complementare – 30 Seconds to Mars optează pentru o formulă epică, pentru dinamism narativ și tranziții spațiale în conformitate cu structura labirintică a hotelului bântuit, pe când

duceau veacul.

Ca o pictură în mișcare, cu un aer teatral-nostalgic ce reînvie magia cinematografiei la începuturile nașterii sale, este Tonight, tonight al celor de la The Smashing Pumpkins bazat pe universul creat de Georges Méliès. Cu tandrețe și inocență, creatorii videoclipului redau prin imaginea patinată explorări cosmice și subacvatice, contacte cu specii extraterestre sau mitologice, aspirații ale umanității de ieri și de azi. Tot astfel, decorurile naive ce surprind mecanismele elementare ale primelor efecte speciale create vreodată pe peliculă conferă acestor voyages atmosfera aventurilor pe care orice pasionat de Jules Verne le-a visat cu ochii deschiși.

Mergem acum spre o referință cinematografică mai hard, la limita dintre horror și SF: Possession al lui Andrzej Żuławski, filmul-cult al regizorului polonez care servește ca pretext pentru videoclipul celor de la Massive Attack, Vodoo in My Blood.

Iterând celebra scenă petrecută pe holurile metroului, scenă interpretată atât de convingător de Isabelle Adjani în filmul din 1981, încât, odată producția terminată, bine-cunoscuta actriță a avut nevoie de ceva ani de terapie, videoclipul ilustrează actul unei posedări de către o entitate extraterestră bizară. Nu lipsesc din această ecuație nici referințele la un alt film apreciat de fanii horror-SF, Phantasm de Don Coscarelli, care conferă o nouă justificare izbucnirii acestei nebunii spontane. Rezultatul este straniu, macabru și magnetic, în timp ce Rosamund Pike, înlocuitoarea din videoclip a lui Isabelle Adjani, orchestrează cu profesionalism o stilizare coregrafică a gesturilor spasmodice care au definit unul dintre cele mai provocatoare și dificile roluri feminine ale ultimilor patru decenii de cinematografie europeană.

Aș vrea să închei această trecere succintă în revistă poate cu cel mai spectaculos videoclip al momentului pe care l-am văzut 911 semnat de Lady Gaga.

Știu, numele lui Lady Gaga sună poate prea pop pentru amatorii exigenți de muzică, însă, dincolo de afinitățile fiecăruia, trebuie să recunoaștem că multe dintre videoclipurile celebrei cântărețe sunt niște performanțe vizuale admirabile. De altfel, preocupările artistei pentru lumea modei sau a artelor vizuale s-au manifestat deseori, inspirându-se, de exemplu, din creațiile lui Alexander McQueen în realizarea videoclipului pentru Bad Romance sau din estetica lui David LaChapelle pentru Telephone. Totuși, în cazul videoclipului 911, Lady Gaga se îndreaptă înspre unul dintre marile filme ale istoriei, care oarecum reprezintă materializarea acelei formule vizual-poetice ideale, înspre care mulți cineaști au aspirat – The Color of Pomegranates al lui Sergei Parajanov. Conceput ca o halucinație cauzată de un accident cvasi-mortal, videoclipul interpretei americane este un pastel spectaculos, o succesiune de tablouri vivante dominate de palete cromatice vibrante. Atenția fotografică a cadrelor, precum și scenografia impresionantă, presărată cu simboluri, care stilizează elemente ale costumelor tradiționale armene ori orientale, stau la baza unui microunivers spectaculos, a unei experiențe vizuale aproape feerice.

Mă voi opri aici cu această înșiruire de nume și de referințe, însă nu înainte de a repeta faptul că ele nu reprezintă decât o infimă parte din multitudinea de experimente muzical-cinematografice practicate în întreaga istorie a videoclipului. Lista rămâne, deci, deschisă pentru pasionații care pot veni oricând cu noi completări. Important, până la urmă, este să depășim aceste bariere generice pe care poate le-am văzut acolo unde ele nici măcar nu existau.