Coborând în zona aia mai puțin plăcută a minții mele, am dat peste un moment care să-mi ducă rușinea la rang de Artă.

Eram undeva prin liceu – primul an de facultate, când am plecat cu prietena mea de atunci la mare. Anda, pe numele ei, primise de la ai ei un telefon nou, polifonic, o demență prin anii 2007-2008. Mama ei își reînnoise abonamentul de telefonie mobilă, plătise cu punctele acumulate, plus mulți alți bani pe lângă. Era un Siemens cu ecran color și carcasă argintie.

Anda era extrem de fericită și-l ținea cu prețiozitate cumva. Nu-l punea în geantă să nu-l zgârie. Îl avea în buzunarul de la pantaloni și avea grijă de el ca de un copil.

Toate bune și frumoase până la întoarcerea de la mare când ne-am oprit într-o gară să prindem legătura spre casă. Mai aveam undeva la o oră sau mai puțin până să ne suim în ultimul tren. Schimbaserăm vreo trei până atunci și eram obosiți. Și povestea începe așa.

Avem nevoie la toaletă și decidem să mergem împreună, să nu stăm prin vagon. Ieșind de la toaleta bărbaților, văd că a mea nu iese. Stau și o aștept afară. Trec cinci minute și ea tot nu apare, moment în care reintru. Într-una dintre cabine aud un plânset cu suspine. În wc-ul pentru femei erau trei compartimente cu niște uși verzi, masive, la intrare.

O strig și nu primesc niciun răspuns. Plânsetul se aude mai tare, urmat de câteva cuvinte: "telefonul, nu găsesc telefonul!", moment în care mă panichez. Știu cât de important e pentru ea și pentru ai ei, așa că dau să intru. Doamna de la intrare urlă la mine: "plătește bilet, nu intri!" și-mi trântește o coadă de mătură în tocul ușii, pe diagonală. Mă enervez, îi spun că este urgență și îi dărâm improvizația. Ajung în fața cabinei de unde o auzeam pe Anda plângând și îi zic:

— Deschide ușa, că îl găsim noi!

Ea pare că nu m-aude, repetând obsesiv: "telefonul meu". Are un atac de panică și starea nu este ușor de gestionat. Cu greu poate ieși de acolo, așa că insist să deschidă.

Într-un final trage zăvorul și o văd albă la față, cu fruntea transpirată. Îmi spune că a avut telefonul în buzunar și acum nu mai e. Poate i l-o fi furat cineva, dar n-avea cum, că intrase cu el la budă.

Mă uit. În față – wc turcesc. Primul gând e "n-are cum, ce naiba să fac?" După care spune "c-o fi căzut acolo, dar nu-l văd", moment în care îmi iau inima-n dinți, m-aplec, pun genunchii pe urmele de metal, ca niște pași de astronaut și înfig mâna dreaptă. Dau de ceva moale. Încerc să nu mă gândesc ce e și încep să scormonesc. Mirosul îmi întră în creier și mi-e jenă de mine.

Caut, apuc un obiect solid, ce pare a fi telefonul și îmi dau seama că între gura de evacuare și cimentul de sub există o gaură prin care a pătruns. Scot dreapta și introduc stânga, cât să am prindere. Îl apuc într-un final și-l trag spre mine. Mâna până la cot plină de căcat. Nu mă uit la ea. Iau telefonul, mergem cu el la chiuvetă și dăm drumul la apă. Torn cât mai mult săpun lichid pe el și îl șterg cu hârtie igienică. Bine, e mult spus hârtie igienică, mai degrabă un strat, o urmă de ceva ce ar putea fi. Se rupe la fiecare atingere cu apa și telefonul capătă într-un final față. Prietena mea pare că-și revine, văzând telefonul scos din budă. Dau s-o iau în brațe, păstrând mâinile cât mai departe de corpul amândurora. Frec pielea până la roșeață, consumând tot săpunul lichid din suport, mă șterg și ies, nu înainte de a-i plăti femeii intrarea plus consumația. Soarele mă lovește din plin, amintindu-mi pentru prima oară că put a căcat.

După care urmează a doua belea, telefonul nu se aprinde. Îi zic Andei să-l lase puțin, scoatem bateria și îl ștergem cu un ciorap pescuit din ghiozdan.

Ne suim în tren, eu fix lângă geam, cu tot soarele lovindu-mi brațele și constat că putoarea se împrăștie. Mă ridic, scot hanoracul negru luat în caz de vreme rea și îmi învelesc mâinile complet. Căldură afară, căldură și mai mare în tren, căldură de la bumbac. O ciorbă de mirosuri ce clocotește pe pielea mea.

Mi se face rușine de mine, de oamenii din vagon, de Anda, de familia care urma să mă vadă, de ai ei care ne așteptau în gară.

Ce-o crede lumea, mă gândeam? Că noi ca nație avem tâmpenia asta înrădăcinată în sânge, "ce-o zice, domne, lumea?" Că m-am căcat pe mine și n-aveam hârtie sau cum?

Ajungem în gară, mama Andei dă să mă ia în brațe, eu mă îndepărtez puțin, arătându-i hanoracul pe care continuam să-l am legat de mâini și ridic ușor din umeri.

Anda, plânsă, se duce la ei cu capul plecat și fiecare merge la casa lui.

Ajung și eu acasă, mă arunc în casă, golesc tubul cu gelul de duș și mă bag la somn. Put a căcat.

Cam așa. Rușinea în cazul de față este una contextualizată și aplicată pe o acțiune înjositoare pentru om. Dacă acțiunea s-ar fi translatat la țară, în curtea cu animale și am fi alunecat în grajd pe o balegă de vacă, atunci grija și rușinea nu ar fi avut o așa intensitate. Și atunci pot afirma că rușinea se amplifică în funcție de mediu și de raportul cu ceilalți. Căci nu poți mirosi a căcat într-un oraș, când de la ceilalți îți vine în nări un iz de parfum. Nu că nu ai putea, dar nu ar da bine.