Scris sau vorbit, discursul melancolic, în literatură sau în psihanaliză, ne surprinde și ne cuprinde într-o pânză de umbre în care propriile obiecte și noi, ca subiecți sensibili, ne zbatem să supraviețuim fie și prin sublimare-sublim, fie și printr-un refuz (mai mult sau mai puțin conștient) al morții.

Ștefania Mihalache traversează cu delicatețe mersul pe sârmă între viață-moarte, prin durere, doliu și suferință, printre memorii vii și memorii împietrite, prin "Biblioteca de Lumină" a sufletelor ce nu mai sunt pe pământ, aproape de sensul din Raftul fără suflări al Aglajei Veteranyi.

Durerea din Cronica Akasha (Ed. Nemira, colecția Vorpal, 2021) are discreția, smerenia și căldura umană a celui care, prin poezie, prin actul creator și prin experiențele sublimatorii, își poate transcende imploziile violente, zbaterile agonice, limitele efemere ale corpului și ale Eului, ale ființei. În traversarea vieții, de la începuturile și până la sfârșitul ei, în posibilele ei legături cu iubirea, nostalgia sau în radicalitatea ei melancolică, durerea, pentru Ștefania Mihalache, rămâne aliatul fidel al trupului și al psihicului, al spiritului în căutarea sensului, o experiență pură, de negândit și de nespus, transformatoare de Sine prin căutarea și în scrierea Celuilalt – obiect iubit, obiect pierdut.

"Acolo unde este durere, este prezent obiectul lipsă, pierdut; obiectul actual, care este absent. Brusc, durerea despărțirii apare ca secundară unei dureri goale, absolute", scrie J.-B. Pontalis, în al său eseu Entre le rêve et la douleur.

Dinamica sublimării, ce cuprinde sentimentul oceanic și idealizarea, țese în jurul vidului depresiv-melancolic și, împreună cu el, un hipersemn: sublimul. Un sublim ce ia locul nefiindului, acesta este artificiul care înlocuiește efemerul în Cronica Akasha. Frumusețea îi este consubstanțială, "somnul de veci/ singurul scut al lumii,/ singura atmosferă/ care oprește/ stelele moarte în cădere".

Frumusețea, urma sublimului din acest "jurnal de doliu" poetic după stingerea tatălui (așa cum Roland Barthes, în stilul său răvășitor, după stingerea mamei sale), se manifestă ca un chip admirabil al pierderii, o metamorfozează pentru a o face suportabilă, trăibilă, viu transmisibilă , căci "informația va curge spre tine/ ca o lumină galbenă/ sau multicoloră/ cum ai nevoie".

Să dăm, deci, "drumul la înregistrările akashice", să punem "o întrebare concretă/ ceva care să te ajute în viața de zi cu zi,/ Akasha îți va da exact acea informație/ și nimic mai mult."