Pasiunea pentru literatură, vocația, eventual, se trage, mai ales, din lecturi și autori pe cale de a deveni modele și idoli. Ceva de felul ăsta sunt, pentru mine, Gabriel García Márquez și Mario Vargas Llosa, pe care i-am descoperit recent într-un dialog-conferință, organizat la Lima în 5 și 7 septembrie 1967, făcând subiectul unei cărți de 150 de pagini, apărută în 2017 la o editură din Spania și tradusă, anul acesta, la Humanitas.

În ultimii patruzeci de ani, i-am citit și recitit pe cei doi, pornind, ca să zic așa, de la firul ierbii: în 1981, am citit, în revista Luceafărul, traducerea unei povestiri a unui columbian aflat deja pe culmile gloriei, despre care, însă, eu nu auzisem nimic. Acea povestire de dragoste, Urma sângelui tău pe zăpadă, m-a tușat, cred, decisiv, resuscitând în mine dorința de a deveni scriitor. Peste un an, această dorință a căpătat o conotație aparte, în virtutea faptului că autorul acelei povestiri, Gabriel García Márquez, a dobândit recunoașterea supremă, prin Nobelul literar. Până-n Revoluție, am recitit de câte șapte-opt ori Toamna patriarhului și Un veac de singurătate, un titlu ce îmi suna mai bine preluat mot-a-mot din spaniolă, adică O sută de ani de singurătate. S-a întâmplat ca, pe la sfârșitul anilor nouăzeci, să mă intersectez cu traducătorul ediției citite de mine, apărută la Biblioteca pentru toți, a Veacului de singurătate. Mihnea Gheorghiu, în calitate de președinte al UCIN, mi-a înmânat un premiu pentru scenariul filmului Terminus Paradis. A fost un bun prilej să-l întreb de ce n-a tradus O sută de ani…, ci Un veac… Explicația cum că veacul sugerează mai bine veșnicia nu m-a satisfăcut, pentru simplul fapt că García Márquez sugerează veșnicia consemnând-o și măsurând-o în ani. Bineînțeles că n-am insistat; Mihnea Gheorghiu îl cunoscuse pe García Márquez, îl vizitase în Mexic și îl consultase în privința traducerii. Mi-a povestit că l-a întrebat cum ar fi mai bine să echivaleze niște cuvinte ale unui limbaj codificat pe care și-l autoimpun două personaje, pentru a nu fi înțelese de ceilalți membri ai familiei. Márquez i-a dat mână liberă, să echivaleze cum îl taie capul, fiindcă el, i-a spus, s-a jucat cu acele schimburi de replici, inventând cuvinte. Mihnea Gheorghiu le-a transpus în românește într-o păsărească de la mama ei, ca să zic așa, pe care eu o știam din jocurile copilăriei.

În sfârșit, după Revoluție abia, când s-a tradus la noi García Márquez integral, l-am putut citi și reciti, asimilându-l fără rest. Cu Mario Vargas Llosa s-a întâmplat cam tot așa: până-n Revoluție, am avut acces la capodoperele Războiul sfârșitului lumii, Conversație la catedrală și la romanul lui de tinerețe Casa verde. După Revoluție, am citit circa douăzeci de volume, romane, eseuri, biografii romanțate, analize critice dedicate unor autori și opere de referință, precum acea Istorie a unui deicid, dedicată lui García Márquez și Veacului său de singurătate. Am mers, tot la firul ierbii, până la cel mai recent roman, Vremuri grele, scris, se pare, în jurul vârstei de optzeci și cinci de ani, și având carisma unui regal Llosa, mustind de culoarea locală a Americii de Sud, reflectată în frământările socio-politice ale lumii occidentale ale lagărului comunist, din a doua jumătate a secolului XX.

Dialogul și depozițiile unor martori, aduse la zi, pun în evidență diferențele dintre cei doi, de temperament, de formulă stilistică și concepție asupra artei narative, diferențe care, la vremea aceea, i-au apropiat, iar mai târziu, aveau să producă o ruptură ireversibilă. În ceea ce mă privește, m-am identificat cu operele, și chiar cu biografiile lor, până-ntr-atât încât mă tem că, în răstimpuri, încercând să vorbesc despre ei, ajungeam să vorbesc despre mine.

Dialogul se deschide printr-o întrebare a lui Llosa, veche de când lumea, și, totodată, inedită, prin felul în care e formulată: toată lumea știe la ce este bun un inginer sau un medic, dar, când vine vorba despre un scriitor, ne este foarte greu să ne pronunțăm. Llosa îl întreabă, așadar, pe García Márquez: La ce crede el că este bun, ca scriitor. Răspunsul lui García Márquez este pieziș și, totodată, extrem de elocvent: el a știut că va fi scriitor în momentul când a înțeles că nu este bun de nimic altceva. Tatăl lui și-a dorit să-l știe farmacist, iar el și-a dorit să se facă avocat. A abandonat facultatea de drept în momentul în care a înțeles că nu va ajunge niciodată un avocat bun și a început să se concentreze asupra scrisului… Cu riscul de a nu fi crezut sau de a lăsa impresia că mă laud, am trăit o experiență asemănătoare, cu asupra de măsură, chiar dat fiind că s-a petrecut în România, unde totul se scrie și se citește altfel decât în alte părți, iar literatura și meseria de scriitor n-ar avea cum să facă excepție.

Am reținut o nedumerire a lui Llosa legată de numele personajelor dintr-Un veac de singurătate: bărbații se numesc toți José Arcadio sau Aureliano, iar femeile se numesc, aproape toate, Úrsula. De ce? Explicația lui García Márquez este tot piezișă. El întreabă dacă există cineva, în auditoriul de circa patru sute de persoane, pe care să-l cheme altfel decât pe tatăl său. Llosa pretinde însă explicații suplimentare, amintindu-i interlocutorului său că i-a prezentat, la un moment dat, un frate al lui, pe care îl chema tot Gabriel. Iată explicația: mama lui García Márquez l-a botezat pe ultimul născut, al doisprezecelea, tot Gabriel, fiindcă, în momentul când a venit pe lume, primul născut din cei doisprezece frați, Gabriel, viitorul scriitor, era plecat în lume, ca și dispărut, iar mama a vrut să mai aibă un Gabriel care să-i țină locul dispărutului.

Centrul de greutate al dialogului, la care face trimitere și titlul cărții, Două singurătăți. Despre roman în America Latină, este boom-ul romanului sud-american. García Márquez înclină să creadă că este un boom al cititorilor de roman sud-american, de fapt. Llosa își întreabă, însă, interlocutorul, dacă nu cumva crede că scriitorii sud-americani au fost mai riguroși cu vocația lor și asta s-a văzut în operele lor. García Márquez acceptă că ei și-au urmat, într-adevăr, vocația, cu hotărâre, dar, când cărțile au fost bune, fără doar și poate că a avut loc și un boom al cititorilor.

Se discută, așadar, despre o literatură valoroasă, care a creat o piață de carte înfloritoare. Suntem la 22 de ani de la cel de-al Doilea Război Mondial și, privind retrospectiv, se pare că avem de-a face nu numai cu un boom al romanului sud-american, ci și cu un boom al romanului, în general, în întreaga lume. Se afirmaseră, sau erau deja în curs de a se afirmare, nume de referință ale romanului modern, precum Faulkner, căruia cei doi îi aduc elogii și i se consideră îndatorați, în sensul că opera lor n-ar fi arătat cum arată fără Faulkner. Hemingway, apoi, Gunther Grass, Marguerite Yourcenar, Marguerite Duras, Julien Green, Albert Camus, Sartre, despre care Llosa ține să spună că l-a format, în timp ce Márquez mărturisește că nu l-a citit. Am putea spune că și în România se petrecea, la vremea aceea, un boom al romanului, grație simulării de dezgheț ideologic de după venirea lui Ceaușescu la putere, ceea ce a făcut posibilă desprinderea de pegra realismului socialist. S-au afirmat atunci, sau au fost reevaluați, scriitori ai așa-zisei generații șaptezeci, precum Marin Preda, Eugen Barbu, Petru Dumitriu, Petru Popescu, D. R. Popescu, Constantin Țoiu, care au avut parte de promovare din partea regimului, îndreptățită, la o adică, pe măsura valorii, neegalată de generațiile de romancieri care le-au urmat. Una peste alta, comunismul, desprins, de bine, de rău, de realismul socialist, a mințit mai puțin în privința romanului și a literaturii, în general, decât centrele de putere ale literaturii autohtone de azi, grupate în jurul Uniunii Scriitorilor, ICR-ului, editurilor și revistelor literare, unde mediocritatea și mediocrii fac legea.

Revenind la cei doi, mi se pare extrem de interesantă constatarea lui Llosa că scriitorii sud-americani care au pus umărul la boom, inclusiv ei doi, trăiesc în afara granițelor țărilor de baștină. E un fenomen pe care mass-media culturală îl privea cu îngrijorare, întrebându-se, pe bună dreptate, dacă exilul voluntar nu cumva dăunează mărturiei despre o realitate în care nu trăiesc, dacă distanța și absența nu umbresc și distorsionează perspectivele, falsificând acea realitate. García Márquez, însă, de paisprezece ani plecat din Columbia, susține că el trăiește, de fapt, în Columbia, deoarece e în permanență la curent cu ce se întâmplă acolo, menținând contactul prin presă. Principalul motiv pentru care s-a autoexilat este că în Columbia riști să ajungi scriitor înainte de a scrie cu adevărat, adică de la prima povestire publicată într-o revistă care se bucură de un oarecare succes. Capeți astfel o aureolă de mare scriitor care e pasibilă să te împiedice să lucrezi… Mă întreb cum i-ar suna romancierului român contemporan o astfel de situație, referindu-se la o glorie ce l-ar putea copleși până într-atât, încât să-l împiedice să-și scrie opera. I-ar suna, desigur, neverosimil, dar poate, deopotrivă, plauzibil. E greu de echivalat spațiul literar columbian cu cel românesc, dar merită încercat. García Márquez, care a avut mai multe discuții cu scriitori români, l-a întrebat, la un moment dat, pe Dinu Săraru, Mihnea Gheorghiu sau D. R. Popescu, nu-mi amintesc pe care din ei, dar n-aș fi avut cum să nu rețin întrebarea: când scrie scriitorul român? După orele de program de la serviciu, i s-a răspuns, iar replica lui a fost: Înseamnă că literatura română este o literatură obosită.

Să vedem, totuși, ce poate diferenția o literatură obosită de o literatură puternică, aptă să definească și să coaguleze specificul unei națiuni. În literatură, sunt inoperante și neavenite clasamentele și departajările care se fac în sport, de pildă. Scriitorul e parte dintr-un fenomen amplu, cu reguli infinit mai complexe decât cele ale fotbalului, tenisului sau natației, pe care puțini le cunosc. Lumea știe, totuși, care e anvergura statutului lui Mario Vargas Llosa, chiar dacă nu i-a citit nicio carte. În ceea ce-l privește pe Gabriel García Márquez, am putea menționa că, în 2014, când a murit, președintele de atunci al Columbiei a ținut un discurs în care l-a numit cel mai mare columbian al tuturor timpurilor. Se cuvine, cred, să reamintim, spre a sublinia, că era vorba despre un romancier.

Vă propun un exercițiu de imaginație și, totodată, de conștiință națională. După modelul columbian, cine ar putea fi cel mai mare român al tuturor timpurilor, care să aibă legătură cu literatura? Dacă v-ați gândit, ca și mine, la Mihai Eminescu, țin să vă spun, dacă n-ați auzit cumva, că personalități culturale autohtone de mucava mucezită al căror nume mi-e silă să-l pronunț, l-au desființat și l-au împroșcat, recent, spunând despre el, Domnul Eminescu, că este "cadavrul nostru din debara, datorită căruia România nu poate intra în Europa".