Revistă print și online

Catrinel Popa: trecutul este o invenție…

La cursurile lui Catrinel Popa stau de regulă lângă ușă, ca să prind câte ceva. Vorbește pasionant, iar scânteile care-i sar din ochi trec uneori pe sub ușă până la mine. Vorbește despre cărți de care n-am auzit ori intră în povești pe care credeam că le știu, dar care se dovedesc neobișnuite, populate cu detalii pe care le vede doar ea. Odată s-a întrerupt în mijlocul pledoariei și a întrebat: Ce faci acolo, Zenob, de ce stai la ușă? Ai aici un loc, pe pervazul ferestrei.

Așa am rămas cu convingerea că vede prin ziduri, că aude la mare distanță. S-ar putea să se și teleporteze, judecând după șalul bizantin pe care îl poartă toamna.

Zenob


Ineditul titlurilor reprezintă un impuls estetic sau o provocare stilistică atunci când scrieți un volum de poezii? Mă gândesc în principal la Caietul oranj (2001) ("Caietul portocaliu" ar fi fost infinit mai palid).

Socotesc că titlul unui volum este esențial (spun acest lucru din perspectiva cititorului, în primul rând). Recunosc că îmi plac titlurile care mizează pe echivoc, funcționând ca un soi de "cârlig" pentru cititorul mai mult sau mai puțin manipulabil. Ca autor, nu prea aplic însă asemenea metodă. De regulă, aleg titlul la sfârșit, în funcție de ce mi-a ieșit, de starea de spirit, de inspirația de moment etc. În cazul volumelor anunțate în planul editorial, când mi se cere să propun un titlu "în orb", înainte de terminarea cărții, există riscul ca titlul inițial să nu se potrivească mai deloc cu conținutul. În ceea ce privește placheta din 2001, a trecut atâta timp de-atunci încât nu prea mai știu la ce m-am gândit când am intitulat-o Caietul oranj. Cred că am mizat pe un soi de contrapunct stilistic ("indigoul" versurilor trebuia contrabalansat într-un fel, iar oranjul mi s-a părut "antidotul" potrivit).


Per total, este trecutul o poveste frumoasă? Subtitlul ultimului dumneavoastră volum, Trecutul ca poveste. Urme, mistificări și rescrieri în literatură ne pune puțin pe gânduri...

Nu cred că trecutul este neapărat o poveste frumoasă (ca să fiu sinceră, de multe ori "povestea" e de-a dreptul horror). Am constatat însă că numeroși scriitori, în special în deceniile din urmă, manifestă o predilecție vădită către formule ce tind să transforme trecutul în poveste sau în spectacol. Am încercat să văd de unde vine și ce anume denotă o asemenea abordare, ce se ascunde în spatele unei preocupări de felul ăsta. În mod cert, revizitarea trecutului implică și riscuri, oricât de bine intenționați ar fi inițiatorii demersului cu pricina, fie ei istorici sau scriitori. Literatura (dată fiind plasarea ei în zona "secundarului", după formula lui Virgil Nemoianu), este într-un fel mai onestă, mizează – fără să facă vreun secret din acest lucru – pe mistificarea jucăușă și cel mai adesea inofensivă, în vreme ce ideologiile recurg programatic la arsenalul hard în materie de mistificare și de manipulare. Întrebarea aceasta îmi aduce aminte de celebra zicere a lui George Santayana: "Istoria este un pachet de minciuni despre evenimente care nu s-au întâmplat, spusă de oameni care nu au fost acolo." În sensul acesta da, trecutul este o poveste mai mult sau mai puțin frumoasă, adică o invenție…


Unde și cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru literatura din perioada pașoptistă?

Cred că în bună măsură această aplecare ar putea fi pusă în legătură cu interesul pe care l-am manifestat, de când mă știu, față de istorie și față de "timpurile neașezate" (vorba cronicarului). Prima jumătate a secolului al XIX-lea constituie, cred, un soi de laborator al modernității noastre și de aceea – în pofida exagerărilor, a stângăciilor sau a naivităților de natură estetică care pot fi descoperite în paginile unor autori ca Bolintineanu, Ion Heliade Rădulescu, Filimon ș.a.m.d. – consider că literatura acestei epoci poate oferi satisfacții neașteptate dacă ai răbdare să zăbovești îndelung asupra ei.


Dacă ar fi să adaptăm jocul de sintagme "Memoria cărții, cărțile memoriei" (din tema de cercetare a proiectului dumneavoastră postdoctoral) la domeniul poeziei, s-ar putea spune despre poezia românească contemporană că este "poezia memoriei" prin "memoria poeziei"?


Într-un fel da... Cu precizarea că, în cele mai multe cazuri, poezia contemporană mizează pe virtuțile eliberatoare ale autobiograficului, așadar pe resursele terapeutice, chiar exorcistice, ale memoriei personale, pe potențialul vindecător al confesiunii crude. Cei mai mulți dintre poeții și mai cu seamă dintre poetesele care s-au afirmat în ultimii ani (trebuie să mărturisesc că am citit mai ales volumele celor din urmă) caută autenticitatea dincolo sau dincoace de livresc sau de modele. Cu totul altfel stăteau lucrurile la sfârșitul anilor ’80, când tonul îl dădea tocmai "memoria poeziei" (în sensul de memorie a cărții, a livrescului).


 

ZENOB

Zenob face parte din grupul "Perucile verzi".

în același număr