Îmi amintesc și acum dimineața ploioasă de septembrie în care am pășit pentru a nu știu câta oară peste pragul mânjit cu noroi, o scândură lată de două palme, ce mi se părea că ține loc de vamă între lumea de afară și hărmălaia care nu se sfârșea niciodată în cârciuma lui Bebe Măcel. Nu plăteam niciun bănuț la intrare, dar nici nu mi se cerea socoteală atunci când voiam să plec. Am încercat să inspir cât mai puțin din aerul acela cenușiu, un melanj dintre fumul ieșit din țigări de contrabandă și mirosul acru-amar care venea dinspre chefliii așezați în jurul meselor scunde. Taburetele erau capitonate cu o pânză soioasă, imprimată cu frunze lungi, verzui. Printre acele pete de culoarea oului de rață se iveau, ici-colo, într-o alăturare neinspirată, cireșe și banane, fructe de kiwi sau petale roșii de trandafir.

M-am repezit spre barul negru, sculptat în lemn de brad, ca să gust cafeaua fierbinte din cana albă. Îmi plăcea să aud cum sunetul înfundat al sorbiturile mele se amesteca cu zgomotul ascuțit al zarurilor care se rostogoleau în cutia jocului de table de pe masa din spate. Cana fusese plină cu apă atunci când o primisem de pomană împreună cu o jumătate de franzelă și un castron de midii făcute la tigaie în sos de vin alb. Spusesem bogdaproste și suflasem cu sfială peste flacăra lumânării din coliva pusă în paharul de plastic maroniu, pe care văduva lui Vasile Șchiopul îl ținea între degetele tremurânde. Mi-a spus cu oftică în glas un "Să-i fie primit!" Acceptasem pomana întru ghiftuiala cerească a omului blând, care se mutase de șapte ani în casa Domnului. În liniște, fără să-l știe nimeni, și-a pus în trollerul eternității amintirile și sufletul. A plecat sătul până peste cap de ocările zilnice ale femeii care îi reproșa că nu a fost în stare de nimic altceva, toată viața lui, decât să vânture mările și oceanele lumii împreună cu toți bețivii. Așa auzise, că marinarii sunt niște haimanale. Știind despre astfel de reproșuri, am vrut să fac o aroganță și să-i spun văduvei un călduros "La mulți ani". Eram sigur că Vasile, om hâtru de felul său, s-ar fi bucurat să audă una ca asta, de acolo de sus, din cerul senin și gol de păcate. Mi-ar fi mulțumit și ar fi închinat un pahar în cinstea mea dacă i s-ar fi îngăduit de către stăpânii cerurilor. Poate așa a făcut, dar eu nu puteam să îl văd. Însă, nu i-ar fi plăcut să își vadă nevasta cum se întoarce spre mine ca să mă huiduie, să arunce cu blesteme și să mă scuipe cu flegme verzi-gălbui, venite cu dușmănie din plămânii bolnăvicioși. O ură canceroasă, urât mirositoare, era respirația ei. Am lăsat-o baltă. Nu îmi doream ca el, de acolo de sus, din tării, să se amărască tocmai în ziua în care era "sărbătorit".

Vasile Șchiopul a fost cel mai simpatic om pe care l-am cunoscut vreodată. Fusese marinar, dar nu apucase să navigheze decât 32 de ani. Lui i se părea puțin, mie, o viață de om. În ultima călătorie, la întoarcere din Malaezia, căzuse de pe puntea vaporului în apele Golfului Aden. Puțin a lipsit să fie ucis de rechini. Prădătorii s-au ales doar cu o parte din piciorul său stâng, dar el, înotător aprig, se salvase în ultima clipă și le dăduse cu tifla la bestii. Asta era povestea lui Vasile și de fiecare dată o termina așa: "I-am făcut, dă-i dracului. Am înotat mai repede ca ei. Da' vezi tu, așa ie viața, mai stă la pândă câte o sărăcie din asta și te face când te aștepți mai puțin. Eu i-am lăsat în urmă pe fraieri, dar când să mă agăț de scara de salvare, haț, mi-a luat piciorul unu' care cred că stătea de mult la pândă sub vapor și dus a fost, jigodia dracu'."

Cafeaua se răcise în timp ce eu mă gândeam la bietul Vasile și la poveștile lui. Zarurile se rostogoleau fără încetare. Auzeam doar "Șase-șase, poartă-n casă." , "Te-am făcut, frate!", "Te dau ligu, fraiere!" Mi-am aprins o țigară. În spatele barului, amicul meu Bebe Măcel, proprietarul cârciumii, ștergea cu o bucată de pânză albă ceștile așezate pe tava espresorului. Era o namilă de om, însă statura lui masivă și privirea fioroasă contrastau cu sufletul blând și vocea calmă. Așa îl vedeam în dimineață aceea, alteori mi se părea a fi cel mai mare idiot pe care îl cunoscusem vreodată. Cum este să câștigi la loterie trei milioane de euro, să te îmbeți de bucurie, să rupi biletul în zeci de bucăți și apoi să strigi că te doare în fund de bani, că oricum ești milionar? Mă gândeam că o va lua razna după ce avea să conștientizeze ce prostie a făcut, dar nu s-a întâmplat asta. A doua zi m-a întâmpinat vesel, râzând cu gura până la urechi. Nu avea uitătura unui om aflat în pragul nebuniei, era privirea senină a unuia împăcat cu sine, a omului fără greutăți. M-a întrebat cu o voce melodioasă: "Ia zi, coane, cu ce să te servesc: o cafeluță, un coniac din ăla bun?" Fiind bulversat de faptul că nu îl durea nicăieri de ce făcuse cu o seară înainte și că pe chipul său nu se zărea nicio urmă de regret, am reușit să îi spun doar atât: "Mai poți, măi tâmpitule?" El, atunci, s-a apropiat de mine și mi-a șoptit la ureche, lăsând să plutească spre nările mele un miros înțepător de usturoi: "Să știi că banii sunt în siguranță. I-am îngropat și o să îți arăt și ție locul, dar să nu mai spui la nimeni." Și-a pus palma lată pe umărul meu ca și cum ar fi avut nevoie de un sprijin ca să poată să se miște, să plece mai departe. S-a îndepărtat. Nu știu dacă am mai vorbit cu el în ziua aceea, dar știu că era ocupat cu mușteriii și nu-și mai vedea capul de treabă. Ioana era plecată la Bacău, iar Claudia, cealaltă barmaniță, tocmai intrase în concediu prenatal.

(fragment din romanul "32")