Era noaptea solstițiului de iarnă. Pe fundul mării, peștoaica bătrână își strânsese cei doisprezece mii de copii și nepoți în jurul ei și le spunea povestea:

"A fost odată ca niciodată. A fost un peștișor negru care trăia cu mama lui într-un pârâu. Acest pârâu izvora din peretele muntelui, iar apoi se vărsa într-o cascadă. Casa peștișorului negru și a mamei lui se găsea după o stâncă mare, sub o streașină de verdeață și mușchi. Noaptea, dormeau amândoi sub streașina verde. Peștișorul negru își dorea enorm ca măcar o dată lumina lunii să le lumineze casa!"

Mama și copilul, de dimineața și până seara, înotau împreună, iar uneori se amestecau cu ceilalți pești și alergau repede-repede, fugeau și se întorceau prin firul de apă. Era singurul copil – pentru că din zece mii de ouă depuse de mama lui – doar acesta ieșise sănătos.

De câteva zile, peștișorul negru căzuse pe gânduri și vorbea foarte puțin. Abătut și fără chef, mergea dintr-o parte în cealaltă a apei, se ducea și se întorcea, de cele mai multe ori înotând în spatele mamei lui. Mama credea că are o apatie de moment și că îi va trece repede. Dar nu vă spun că problema peștișorului negru era cu totul alta!

Într-o zi, în zori, încă nu răsărise soarele, peștișorul negru și-a trezit mama și i-a spus: "Mamă, vreau să vorbesc puțin cu tine."

Somnoroasă, mama i-a răspuns: "Copil drag, acum ți-ai găsit cu asta! O să vorbim mai târziu, nu e mai bine să mergem să ne plimbăm?"

Peștișorul negru i-a spus: "Nu, mamă, nu mai pot să mă plimb. Trebuie să plec de aici."

Mama l-a întrebat: "Chiar trebuie să pleci?"

Peștișorul negru i-a răspuns: "Da, mamă, trebuie să plec."

Mama i-a zis: "Cum, așa de dimineață, unde vrei să pleci?"

Peștișorul negru i-a răspuns: "Vreau să plec să văd unde se termină pârâul. Știi, mamă, de luni de zile mă întreb unde se termină pârâul și numai la asta mă gândesc, iar de aici nu pot să-mi dau seama. Toată noaptea nu am închis ochii, numai la asta m-am gândit. În final, m-am hotărât să merg eu însumi și să caut sfârșitul pârâului. Vreau să merg să văd ce se întâmplă și în alte locuri."

Mama a râs și i-a răspuns: "Și eu, când eram copil, mă gândeam mult la asta. Dar, dragul mamei! Pârâul nu are nici început și nici sfârșit; este așa cum îl vezi! Pârâul curge liber și nu ajunge nicăieri."

Peștișorul negru i-a spus: "Păi, dragă mamă, nu-i așa că orice are un sfârșit? Noaptea se termină, ziua se termină și ea; săptămâna, luna, anul..."

Mama l-a întrerupt și a spus: "Lasă la o parte vorbele astea mari, scoală-te și hai să ne plimbăm. Acum e vremea plimbării, nu pentru asemenea vorbe!"

Peștișorul negru i-a spus: "Nu, mamă, m-am săturat de plimbările astea, vreau să plec și să văd ce se întâmplă și în alte locuri. Poate crezi că altcineva m-a îndemnat să fac asta, dar să știi că eu însumi de multă vreme mă gândesc la asta. E drept că am mai învățat și de la unul și altul; de exemplu, am înțeles că majoritatea peștilor la bătrânețe se plâng că și-au irosit viața fără rost. Mereu se vaită și blestemă și se plâng de toate cele. Eu vreau să știu dacă în realitate viața doar asta înseamnă, într-o palmă de apă ne învârtim până îmbătrânim și gata, sau se poate trăi și altfel pe lume...?"

Când a terminat de vorbit peștișorul negru, mama i-a răspuns: "Copile drag! Tu ai înnebunit? Lumea! Lumea!... Ce altă lume? Lumea este chiar aici unde suntem, viața este chiar asta pe care o trăim..."

În vremea asta, o peștoaică bătrână care locuia în apropiere a spus: "Vecină, pentru ce te cerți cu copilul, mi se pare mie sau astăzi nu aveți poftă de plimbare?"

La auzul vorbelor vecinei, mama peștișorului a ieșit din casă și a spus: "Ce vremuri am ajuns să trăim! Acum copiii vor să-și învețe mamele ce trebuie făcut."

Vecina a întrebat: "Cum așa?"

Mama peștișorului negru i-a răspuns: "Uite unde vrea să plece «jumătate-de-palmă»! Tot îmi spune că vrea să meargă să vadă ce se întâmplă în lume! Ce vorbe mari!"

Vecina a spus: "Mititelule, ia spune, de când ești tu înțelept și filosof și pe noi nu ne-ai anunțat?"

Peștișorul negru i-a răspuns: "Doamnă! Eu nu știu la ce vă referiți dumneavoastră când spuneți «înțelept și filosof». Eu m-am săturat de plimbarea asta și nu mai vreau să continui cu viața asta obositoare și să fiu bucuros fără vreun motiv și să deschid dintr-o dată ochii să văd că am îmbătrânit ca dumneavoastră și că sunt tot peștele orb, mut și surd care am fost odată."

Vecina a spus: "Vai!... Ce spui acolo!"

Mama s-a văitat: "Nu mi-aș fi imaginat ca unicul meu copil să iasă așa. Nu știu ce netrebnic i-a otrăvit mintea copilului meu drag!"

Peștișorul negru i-a răspuns: "Nu mi-a otrăvit nimeni mintea. Eu însumi am minte și înțeleg, am ochi și văd cu ei."

Vecina i-a spus mamei peștișorului negru: "Soro, îți aduci aminte de melcul acela cu casa în spinare?"

Mama a răspuns: "Da, ai dreptate, stătea mult de vorbă cu copilul meu. Să-l bată Dumnezeu!"

Peștișorul negru a spus: "Termină, mamă! A fost prietenul meu."

Mama i-a răspuns: "Prietenie între un pește și un melc, n-am mai auzit de așa ceva!"

Peștișorul negru a spus: "Nici eu n-am auzit de dușmănie între un pește și un melc, dar voi l-ați nenorocit pe sărmanul melc."

Vecina a spus: "A trecut timpul acestor vorbe."

Peștișorul negru a spus: "Păi voi ați adus vorba despre trecut."

Mama i-a răspuns: "Am fost îndreptățiți să-l omorâm. Ai uitat ce vorbe spunea unuia și altuia?"

Peștișorul negru a spus: "Atunci omorâți-mă și pe mine, căci și eu spun aceleași vorbe."

Ce să vă mai bat la cap! Disputa lor a atras acolo și alți pești. Vorbele peștișorului negru i-au enervat pe toți. Unul dintre peștii bătrâni a spus: "Crezi că pe tine te vom ierta?"

Un altul a spus: "Să-i tragem o mamă de bătaie!"

Mama peștișorului negru a intervenit: "Plecați de aici! Nu vă atingeți de copilul meu!"

Un altul dintre ei i-a spus: "Doamnă! Dacă nu-ți educi așa cum trebuie copilul, uite rezultatul."

Vecina a adăugat: "Mie mi-e rușine că trăiesc lângă voi."

Un altul a spus: "Până nu se agravează situația din cauza vorbelor lui, să-l trimitem după melcul bătrân."

Dar până să pună peștii bătrâni mâna pe el, prietenii peștișorului negru l-au înconjurat și l-au scos de acolo nevătămat. Mama plângea și se văita și spunea: "Vai, îmi pierd copilul... Ce să fac? Îmi vine să mă dau cu capul de pereți!"

Peștișorul negru a spus: "Mamă! Nu plânge pentru mine, plânge pentru peștii ăștia bătrâni și ignoranți."

Unul dintre pești, de departe, a strigat: "Nu fi obraznic, «jumătate-de-palmă»!"

Un al doilea a adăugat: "Dacă vei pleca, iar apoi o să-ți pară rău, nu o să te mai primim înapoi!"

Al treilea a spus: "Astea sunt visurile tinereții, nu pleca!"

Al patrulea l-a întrebat: "Ce-ți lipsește aici?"

Al cincilea a spus: "Nu există nicio altă lume, asta este lumea. Întoarce-te!"

Al șaselea i-a spus: "Dacă o să-ți vină mintea la cap și te răzgândești, atunci o să credem că încet-încet devii un pește serios și responsabil."

Al șaptelea a spus: "Apoi, ne-am obișnuit cu tine..."

Mama l-a rugat: "Ai milă de mine, nu pleca... nu pleca!"

Peștișorul nu le-a mai răspuns. Câțiva dintre prietenii de vârsta lui l-au însoțit până la marginea cascadei și de acolo s-au întors. Peștișorul, când s-a despărțit de ei, le-a spus: "Prieteni, sper să ne revedem, nu mă uitați."

Prietenii i-au răspuns: "Cum am putea să te uităm? Tu ne-ai trezit din somnul minții, ne-ai învățat lucruri la care înainte nici nu ne gândeam. La revedere, prieten înțelept și curajos!"

Peștișorul s-a aruncat în cascadă și a căzut într-un lac mare și adânc. Amețit de căzătură, năucit, s-a învârtit puțin. Apoi a început să înoate și să înconjoare lacul. Niciodată nu mai văzuse atâta apă strânsă într-un singur loc. Mii de peștișori de calcan se zbenguiau prin apă. Când l-au văzut pe peștișorul negru, l-au luat în râs și i-au spus: "Uită-te la el! Ce fel de creatură mai ești și tu?"

Peștișorul s-a uitat bine la ei și le-a spus: "Vă rog să nu mă jigniți. Numele meu este Peștișorul Negru. Spuneți-vă și dumneavoastră numele, ca să facem cunoștință."

Unul dintre puii de calcan i-a răspuns: "Noi ne strigăm unul pe altul cu numele de calcan."

Un altul a spus: "Și avem vechime aici."

Un altul a adăugat: "Nu găsești în toată lumea alții mai frumoși ca noi."

Un altul a spus: "Nu suntem urâți și dezgustători ca tine."

Peștișorul negru a spus: "Nu-mi imaginam să fiți atât de răutăcioși. Dar nicio problemă, vă iert. Știu că vorbele voastre vin din ignoranță."

Peștișorii de calcan, într-un glas, au strigat: "Adică noi suntem ignoranți?"

Peștișorul negru a spus: "Dacă nu ați fi ignoranți, ați fi știut că pe lume sunt atât de multe creaturi cărora le place foarte mult înfățișarea lor. Vouă nici măcar numele vostru nu vă aparține."

Puii de calcan s-au enervat foarte tare, dar, văzând că peștișorul negru are dreptate, au schimbat vorba și au spus: "Te lauzi de pomană. În fiecare zi, de dimineața și până seara străbatem lumea, iar în afară de noi și de părinții noștri, nu mai vedem pe nimeni. Râmele și viermii de pe fundul apei nu îi luăm în considerare!"

Peștișorul le-a spus: "Voi nu puteți ieși din lac, cum vorbiți despre lume?"

Puii de calcan i-au răspuns: "Păi, în afară de lac, mai există vreo altă lume?"

Peștișorul a continuat: "Cel puțin gândiți-vă de unde vine toată apa asta și tot ce există afară, pe uscat."

Puii de calcan s-au mirat: "Cum adică afară pe uscat? Noi niciodată nu am fost pe uscat. Vai de capul tău... sigur ești nebun!"

Peștișorul negru a izbucnit în râs. S-a gândit că este mai bine să îi lase în pace pe puii de calcan și să plece. Apoi s-a gândit că este chiar mai bine să schimbe câteva vorbe cu mamele lor și i-a întrebat: "În fine, mamele voastre unde sunt?"

Dintr-o dată, s-a auzit vocea subțire a orăcăitului unei broaște și cu toții s-au cutremurat.

Pe malul lacului, pe o piatră mare, stătea o broască. A sărit în apă, a venit la peștișori și a spus: "Aici sunt, ce doriți?"

Peștișorul a spus: "Bună ziua, stăpână a lacului!"

Broasca i-a răspuns și l-a certat: "Acum și aici ți-ai găsit să te lauzi, creatură venetică! Ți-ai găsit spectatori pe copiii ăștia și spui vorbe mari; eu am trăit destul ca să înțeleg că lumea este lacul acesta. Mai bine te duci la treaba ta și nu le mai tulburi copiilor mintea."

Peștișorul negru a spus: "De o sută de ori să mai trăiești cât ai trăit și tot o broască neștiutoare și ignorantă vei rămâne."

Broasca s-a enervat și a țâșnit spre peștișorul negru. Dar peștișorul s-a mișcat ca un fulger și a scăpat de atacul broaștei tulburând mâlul și ascunzându-se pe fundul apei, printre râme și viermi.

Dintr-o dată, peștișorul negru a văzut un rac și s-a speriat. L-a salutat de la ceva distanță. Racul s-a uitat strâmb la el și a spus: "Ce pește politicos! Ia vino mai aproape să te văd mai bine, micuțule, vino!"

Peștișorul i-a spus: "Eu merg să văd lumea și nu vreau să fiu vânat de dumneavoastră."

Racul l-a întrebat: "De ce ești atât de pesimist și de fricos, peștișorule?"

Peștele i-a răspuns: "Eu nu sunt nici pesimist și nici fricos. Eu tot ce văd și tot ce gândesc, spun și în cuvinte."

Racul a spus: "Bine, ia spune-mi ce ai văzut și ce ai înțeles cu mintea aia a ta de ți-ai închipuit că vreau să te vânez?"

Peștele a răspuns: "Nu mai face pe neștiutorul!"

Racul a spus: "Te referi la broască? Nu mai fi așa supărăcios! Eu sunt certat cu broaștele și din cauza asta le vânez. Știi, ele își închipuie că sunt singurele creaturi de pe lume și chiar sunt fericite așa, iar eu vreau să le arăt cine este stăpânul aici! Nu te teme dragul meu, vino mai aproape, vino!"

Racul a spus aceste vorbe și apoi a înaintat legănat spre peștișorul negru. Mergea atât de caraghios încât, fără să vrea, pe peștișor l-a apucat râsul și a spus: "Săracul de tine! Tu încă nu știi să mergi, ce mai vorbești despre stăpânirea lumii?"

Peștișorul negru s-a îndepărtat de rac. O umbră a alunecat peste lac și dintr-o dată o lovitură puternică l-a îngropat pe rac în nisip. O șopârlă a izbucnit în râs văzând cum se chinuia racul să iasă din nisip și aproape a căzut în apă. Racul nu putea să se dezgroape din nisip.

Peștișorul a văzut cum un ciobănaș stătea pe malul apei și se uita la el și la rac. O turmă de capre și de oi s-a apropiat să bea apă. Vocile lor beh-beh și meh-meh acopereau valea.

Peștișorul negru a așteptat până s-au adăpat caprele și oile și au plecat. Atunci a strigat-o pe șopârlă și a spus: "Dragă șopârlă! Eu sunt Peștișorul Negru și merg să caut sfârșitul pârâului. Cred că ești o ființă învățată și înțeleaptă, de aceea vreau să te întreb ceva."

Șopârla i-a răspuns: "Întreabă-mă orice vrei să știi."

Peștele a spus: "Pe drum, mulți m-au speriat vorbindu-mi despre pelicani și pești fierăstrău și bâtlani mâncători de pește, dacă știi ceva despre asta, spune-mi."

Șopârla i-a răspuns: "Peștii fierăstrău și bâtlanii mâncători de pește nu se găsesc prin părțile astea, mai ales peștii fierăstrău, care trăiesc în mare. Dar pelicani, chiar puțin mai la vale, este posibil să întâlnești. Să nu cumva să te păcălească și să ajungi în punga lor."

Peștele a întrebat: "Care pungă?"

Șopârla i-a răspuns: "Pelicanul are o pungă sub gât cu care cuprinde multă apă. El înoată prin apă, iar uneori, chiar fără să vrea, prinde pești cu punga lui și ajung direct în burta lui. Alteori, dacă nu îi este foame, păstrează peștii în gușă ca să-i mănânce mai târziu."

Peștele a continuat: "Să zicem că peștele ajunge în gușa pelicanului, nu mai poate ieși de acolo?"

Șopârla i-a spus: "Sub nicio formă, poate doar dacă taie gușa. Eu o să-ți dau un pumnal, iar dacă vei cădea în puterea pelicanului, asta să faci."

Apoi, șopârla s-a târât spre o crăpătură a stâncii și s-a întors cu un pumnal foarte ascuțit. Peștișorul a luat pumnalul și i-a spus: "Șopârlă dragă! Ești foarte bună cu mine, nu știu cum să-ți mulțumesc."

Șopârla a spus: "Nu trebuie să-mi mulțumești, dragul meu! Eu am mai multe astfel de pumnale. Când nu am treabă, fac pumnale din spinii unor mărăcini și le dăruiesc peștilor isteți, așa ca tine."

Peștele a întrebat-o: "Adică, înainte de mine, au mai trecut pești pe aici?"

Șopârla i-a răspuns: "Au trecut mulți! Ei au ajuns puternici și acum dau bătăi de cap pescarilor."

Peștele negru a spus: "Scuzați-mă că din vorbă în vorbă vă țin din treabă, nu vă supărați că vă întreb atâtea. Spuneți-mi cum adică le dau dureri de cap pescarilor?"

Șopârla a spus: "Stau mereu laolaltă, iar atunci când pescarii aruncă plasa, ei intră în plasă și cu forțele lor unite o trag pe fundul mării."

Șopârla și-a lipit urechea de crăpătura stâncii, a ascultat, iar apoi a spus: "Eu trebuie să plec. Mi s-au trezit copiii."

Șopârla a dispărut prin crăpătura stâncii. Căzut pe gânduri, peștele negru a plecat și el. Dar se tot gândea și întrebările îl copleșeau: Adică pârâul se varsă în mare? Dacă ajung în puterea pelicanului? Bâtlanii mâncători de pește ce dușmănie au cu mine?

Înotând, peștișorul înainta și se gândea. La fiecare pas vedea lucruri noi și învăța. Începea să-i placă să sară peste treptele apei, se răsucea și tot cobora pe firul apei și iarăși înota. Simțea căldura soarelui pe spate și îi dădea putere.

La un moment dat, a văzut cum o căprioară grăbită bea apă. Peștișorul i-a dat binețe și a întrebat-o: "Frumoasă căprioară, de ce ești așa grăbită?"

Căprioara i-a răspuns: "Mă urmărește vânătorul, glonțul lui m-a nimerit, uite, aici."

Peștișorul nu a văzut rana glonțului dar, din fuga șchiopătată a căprioarei, a înțeles că spune adevărul. Într-un alt loc a văzut cum broaștele țestoase ațipeau la soare, iar în alt loc a auzit ciripiturile potârnichilor care răsunau peste vale. Mirosul ierbii de munte venea în valuri peste apă și se amesteca cu ea.

După amiază a ajuns într-un loc în care valea se lărgea, iar apa curgea printr-un crâng. Foarte mult se lărgise cursul de apă, iar peștele negru se simțea din ce în ce mai bine. Întâlnea mulți alți pești. De când se despărțise de mama lui, nu mai văzuse pești ca el. Câțiva peștișori mărunți au venit în jurul lui și l-au întrebat: "Tu nu ești de pe aici, nu-i așa?"

Peștele negru le-a răspuns: "Da, sunt străin. Vin de departe."

Peștișorii mărunți au continuat: "Unde vrei să mergi?"

Peștele negru le-a răspuns: "Merg să găsesc capătul pârâului."

Peștișorii mărunți s-au mirat: "Care pârâu?"

Peștele negru a spus: "Chiar pârâul acesta în care înotăm."

Peștișorii mărunți au spus: "Noi acestuia îi spunem râu."

Peștele negru nu a mai spus nimic, dar unul dintre peștișorii mărunți l-a întrebat: "Oare știi că pelicanul stă la pândă?"

Peștele negru i-a răspuns: "Da, știu."

Un altul l-a întrebat: "Dar știi și ce gușă mare și largă are pelicanul?"

Peștele negru i-a răspuns: "Știu și asta."

Peștele mărunt a insistat: "Chiar și așa, și tot vrei să mergi?"

Peștele negru a spus: "Da, oricum ar fi, tot trebuie să merg!"

Cu repeziciune, vestea s-a întins printre pești că: Peștișorul Negru a venit de departe și vrea să meargă să caute capătul râului și că nu se teme de pelican!

Câțiva dintre peștișorii mărunți au devenit curioși și chiar voiau să plece cu Peștele Negru, dar, de frica mai marilor lor, nu au scos niciun cuvânt. Doar câțiva au spus: "Dacă n-ar fi pelicanul am fi venit, noi însă ne temem de gușa pelicanului."

Pe malul râului era un sat. Femeile și fetele satului spălau în apă vase și haine. Peștișorul a ascultat o vreme zgomotele lor și chiar s-a uitat și a văzut cum își spală copiii, iar apoi a plecat. Și a mers, și a mers, și a mers. Și a tot mers până s-a făcut noapte. S-a adăpostit sub un bolovan și s-a culcat. În puterea nopții, s-a trezit și a văzut cum strălucea luna în apă, luminând totul în calea ei.

Peștișorul negru iubea nespus luna. În nopțile în care luna se oglindea în apă, peștișorul voia să se strecoare afară de sub streașină și să-i vorbească. Dar de fiecare dată când încerca, mama lui se trezea și îl trăgea înapoi în casă sub streașină și adormea la loc.

Peștișorul a mers sub razele lunii și a spus: "Bună seara, lună frumoasă!"

Luna i-a răspuns: "Bună seara, Peștișorule Negru! De unde ai plecat tu și uite unde ai ajuns?!!"

Peștele a răspuns: "Mă plimb prin lume."

Luna i-a spus: "Lumea este foarte mare, nu poți să o vezi pe toată."

Peștele a spus: "Așa o fi, dar oriunde voi putea, voi merge."

Luna a spus: "Aș vrea să stau cu tine până dimineață, dar vine un nor mare și negru spre mine și îmi acoperă lumina."

Peștele a spus: "Frumoasă lună! Iubesc lumina ta. Vreau să strălucești mereu deasupra mea."

Luna a spus: "Dragul meu pește! În realitate eu nu am lumină. Soarele mă luminează, eu doar o oglindesc pe pământ. Oare ai auzit că oamenii, peste câțiva ani de zile, vor să zboare și să se așeze pe mine?"

Peștele a afirmat hotărât: "Așa ceva este imposibil."

Luna a spus: "Este dificil, dar oamenii pot realiza orice își doresc..."

Luna nu a putut să-și continue vorbele. Norul negru a sosit și a acoperit-o și noaptea s-a întunecat, iar peștele negru a rămas singur singurel. Câteva minute a rămas privind în gol în întuneric, apoi s-a strecurat sub stâncă și s-a culcat.

S-a trezit dimineață devreme și-a văzut deasupra lui câțiva pești mărunți vorbind ceva între ei. Când au văzut că peștele negru s-a trezit, i-au spus cu toții, într-un glas: "Bună dimineața!"

Peștele negru i-a recunoscut imediat și le-a răspuns: "Bună dimineața! Până la urmă, ați venit după mine!"

Unul dintre peștișorii mărunți a adăugat: "Da. Dar încă ne este frică."

Un altul a spus: "Gândul la pelican nu ne dă pace."

Peștele negru le-a spus: "Nu vă mai gândiți atât de mult, nu trebuie doar să gândești. Odată porniți, nu ne va mai fi frică."

Dar când voiau să pornească la drum, au văzut cum apa în jurul lor s-a întunecat și s-a închis cuprinzându-i în întuneric, fără cale de scăpare. Peștele negru a înțeles imediat că fuseseră prinși în gușa pelicanului.

Le-a spus: "Prieteni! Am fost prinși în gușa pelicanului, dar nu suntem pierduți cu desăvârșire."

Peștișorii mărunți s-au pus pe bocit și au izbucnit în plâns; unul dintre ei a spus: "Nu mai putem scăpa de aici. Din vina ta, tu ne-ai băgat ideile astea în cap și ne-ai pierdut!"

Un altul a adăugat: "Acum o să ne înghită pe toți și s-a terminat cu noi!"

Dintr-o dată hohote de râs înfricoșătoare s-au auzit în apă. Era pelicanul care râdea fericit. Râdea și spunea: "Ce peștișori am prins! Ha ha ha... Parcă mi-e și milă de voi! Nici nu mă gândesc să vă înghit! Ha ha ha..."

Peștișorii mărunți s-au pus pe rugat și implorat spunându-i: "Înălțimea Ta domnule pelican! De multă vreme am auzit vorbindu-se de dumneavoastră, fă-ne un bine și deschide puțin minunatul dumneavoastră plisc să putem ieși; ne vom ruga veșnic pentru bunăstarea dumneavoastră!"

Pelicanul le-a spus: "Nu vreau să vă înghit chiar acum. Am deja pești strânși, uitați-vă în jos pe fundul gușii să-i vedeți..."

Câțiva pești mari și mici erau morți pe fundul gușii. Peștișorii mărunți au spus: "Înălțimea Ta, stimate domnule pelican! Noi suntem nevinovați, fără de păcat. Peștișorul acesta negru ne-a amăgit de am rătăcit drumul..."

Peștișorul negru i-a certat: "Fricoșilor! Credeți că pelicanul acesta viclean știe ce înseamnă iertarea, de vă rugați atâta de el?"

Peștișorii mărunți i-au spus: "Habar n-ai ce vorbești. Vei vedea cum Înălțimea Sa, stimatul domn pelican, ne va elibera pe noi, iar pe tine te va înghiți!"

Pelicanul le-a spus: "Da, vă iert, dar cu o condiție."

Peștișorii mărunți au sărit imediat: "Spune-ți condiția, stăpâne!"

Pelicanul le-a spus: "Omorâți-l pe peștele acesta obraznic ca să vă obțineți libertatea."

Peștișorul negru s-a retras, îndepărtându-se de peștișorii mărunți și le-a spus: "Nu-l credeți! Pelicanul acesta viclean vrea să ne învrăjbească. Eu am un plan..."

Dar peștișorii mărunți se gândeau numai la salvarea lor, mintea lor nu mai putea cuprinde nimic altceva; s-au aruncat asupra peștișorului negru. Peștișorul negru s-a retras spre peretele gușii și le-a spus încet: "Fricoșilor, oricum ați fost prinși și nu puteți scăpa. Nici măcar mie nu-mi puteți face rău."

Peștișorii mărunți i-au spus: "Trebuie să te strângem de gât. Ne vrem libertatea!"

Peștele negru le-a răspuns: "V-ați pierdut mințile! Chiar dacă m-ați omorî, tot nu veți fi eliberați, nu-i credeți vicleșugul!"

Peștișorii mărunți au spus: "Spui toate acestea doar ca să-ți salvezi ție viața; de fapt, nici nu-ți pasă de noi!"

Peștele negru a spus: "Ascultați-mă, am o soluție. Eu o să mă prefac mort și mă voi amesteca printre peștii de pe fundul gușii; atunci vom vedea dacă pelicanul vă va elibera sau nu; iar dacă nu acceptați, cu acest pumnal vă omor pe toți sau tai gușa pelicanului și tot fug, iar voi..."

Unul dintre pești l-a întrerupt și a țipat: "Termină odată! Nu mai suport vorbele astea... oh... oh... oh..."

Văzându-l cum plânge, peștișorul negru i-a întrebat: "Pe copilul ăsta răsfățat, crescut după fusta mamei, de ce l-ați mai luat cu voi?"

Apoi și-a scos pumnalul și a venit amenințător în fața lor. Au fost obligați să accepte propunerea lui. S-au prefăcut că se luptă și că l-au omorât pe peștișorul negru, care a alunecat pe fundul gușii. Apoi au urcat la suprafață și au spus: "Înălțimea Ta stimate domnule pelican, l-am omorât pe peștele negru..."

Pelicanul a râs și a spus: "Bine ați făcut. Ca să vă răsplătesc fapta, o să vă înghit pe toți de vii, ca să vă mai plimbați și în burta mea!"

Peștișorii mărunți nu mai aveau nici o șansă. Au alunecat pe gâtul pelicanului căzând în burtă. Dar peștișorul negru, chiar în clipa aceea, și-a scos pumnalul și cu o lovitură a tăiat peretele gușii și a scăpat. Pelicanul a urlat de durere și și-a izbit capul de luciul apei, dar n-a mai putut să-l apuce pe peștișorul negru.

Peștișorul negru a mers și a mers și a tot mers până s-a făcut amiază. Muntele și valea se terminaseră, iar acum râul străbătea o câmpie lină. Din dreapta și din stânga, câteva râuri mici se vărsau în râu, iar apa lui devenise de câteva ori mai mare. Abundența apei îl făcea fericit.

Dintr-o dată, și-a dat seama că apa nu mai are fund. A mers într-o parte, a mers în partea cealaltă și tot nu ajungea la mal. Atât de multă apă era încât peștișorul se pierduse în ea! Înota încotro voia și tot nu se lovea cu capul de vreun mal.

Apoi a văzut cum un animal lung și mare a fulgerat spre el, atacându-l. În fața gurii avea un fierăstrău cu dinți pe ambele părți. Peștișorul a crezut că peștele fierăstrău o să-l facă bucățele, dar s-a dezmeticit rapid și a țâșnit urcând la suprafața apei. După o vreme, iarăși s-a scufundat ca să caute fundul apei.

Pe drum a întâlnit un banc de pești – mii și mii de pești! L-a întrebat pe unul dintre ei: "Amice, eu sunt străin, vin de departe, unde suntem aici?"

Peștele și-a chemat prietenii și le-a spus: "Uitați-vă! Încă unul..."

Apoi i-a spus peștelui negru: "Amice, bine ai venit în mare!"

Un altul dintre pești i-a spus: "Toate râurile și pâraiele aici ajung, doar puține dintre ele se varsă în mlaștini."

Un altul i-a spus: "Oricând vei vrea, poți să te alături grupului nostru."

Peștișorul negru era fericit că a ajuns la mare. Le-a spus: "Întâi mai bine să mă plimb, apoi o să vin să mă alătur grupului vostru. Vreau ca data viitoare când mai scufundați plasa pescărească, să mă alătur și eu."

Unul dintre pești i-a spus: "Ți se va îndeplini dorința cât de curând, dar acum mergi și fă-ți plimbarea. Dacă urci la suprafață ai mare grijă la bâtlan, căci în zilele astea nu-i mai este frică de nimic, în fiecare zi nu scăpăm de el până nu vânează patru-cinci pești."

Atunci peștele negru s-a depărtat de grupul peștilor de mare și s-a apucat să înoate. După puțin timp a urcat la suprafață, soarele încălzea apa. Peștișorul negru simțea pe spate căldura plăcută a razelor soarelui și îi plăcea. Înota fericit și încet la suprafața apei și își spunea:

"Atât de ușor pot muri chiar acum, dar atât cât pot să trăiesc nu trebuie să caut moartea. Iar dacă voi ajunge în fața morții – oricum se va întâmpla – nici nu mai contează; contează ce impact va avea viața sau moartea mea asupra vieții celorlalți..."

Peștișorul negru n-a mai putut să-și continue gândurile și imaginația. Bâtlanul a venit, l-a apucat și l-a luat. Peștișorul prins în pliscul cel lung al bâtlanului se zbătea dând din înotătoare, dar nu putea să se salveze. Bâtlanul îl prinsese după mijloc atât de ferm și puternic, gata să-l omoare! În fond, cât ar fi putut să trăiască un peștișor în afara apei?

Peștele s-a gândit că mai bine l-ar înghiți bâtlanul, așa cel puțin ar ajunge la apa și umiditatea din burta lui, ar mai prelungi viața cu câteva minute. Gândindu-se la asta, i-a spus bâtlanului: "De ce nu mă înghiți așa în viață cum sunt? Eu sunt dintre acei pești cărora după moarte li se umple trupul de otravă."

Bâtlanul nu a zis nimic, dar s-a gândit: "Ehei, pește șiret! Ce păcăleală urmărești? Nu cumva vrei să mă faci să vorbesc, să deschid gura ca să scapi?"

Uscatul se vedea departe în zare, dar se tot apropia. Peștele negru s-a gândit: "Dacă ajung pe uscat, nu mai este nimic de făcut."

Având asta în minte, i-a spus bâtlanului: "Știu că vrei să mă duci copiilor tăi, dar până să ajungem la uscat eu mor, iar trupul meu se umple de otravă. Nu ți-e milă de copiii tăi?"

Bâtlanul s-a gândit: "Trebuie să am mare grijă! Pe tine te mănânc eu însumi, iar pentru copiii mei voi prinde un alt pește... dar ia să văd... nu este vreo păcăleală pe undeva? Nu, nu poți să-mi faci nimic!"

La asta se gândea bâtlanul când a văzut că trupul peștelui negru s-a muiat și nu s-a mai mișcat. Și-a spus în mintea lui: "Adică a murit? Adică nici eu nu mai pot să-l mănânc? Pește așa de tânăr și proaspăt, l-am pierdut din prostia mea!"

Din cauza asta l-a strigat pe peștele negru și i-a spus: "Măi mititelule! Mai ai tu puțină viață să te pot mânca?"

Dar n-a putut să-și termine vorbele. Cum a deschis ciocul, peștele negru a sărit și a scăpat. Bâtlanul a văzut că fusese păcălit și a plonjat în urmărirea peștișorului negru. Peștele tăia aerul ca fulgerul, dorința de a atinge apa mării îl copleșea, nu mai vedea nimic altceva, gura lui uscată o deschisese să prindă răcoarea și umiditatea apei și vieții.

Cum a căzut în apă și-a revenit, dar bâtlanul l-a și ajuns, iar de data asta imediat l-a și înghițit, atât de repede, încât abia mai târziu a înțeles în ce nenorocire căzuse. Simțea numai că peste tot este umed și întuneric, fără scăpare și că undeva cineva plânge. Când ochii i s-au obișnuit cu întunericul, a văzut un pește foarte mic retras într-un colț, plângând și strigându-și mama.

Peștele negru s-a apropiat și i-a spus: "Micuțule! Ridică-te și gândește-te la o cale de salvare. Plânsul și chemarea mamei la ce te ajută?"

Peștele mărunt i-a răspuns: "Cine mai... ești tu?... parcă nu vezi că mor... mor?... ohh... ohh... ohh... mamă... eu... nu mai pot să vin cu tine să scufundăm plasele pescarilor pe fundul mării... ohh... ohh!"

Peștișorul l-a certat: "Termină odată, faci de rușine toți peștii, pentru totdeauna!"

Când peștele mărunt s-a oprit din plâns, peștișorul negru i-a spus: "Vreau să-l omor pe bâtlan, să-i salvez pe pești, dar înainte de asta trebuie să te scot pe tine ca să nu-mi strici planul."

Peștele mărunt l-a întrebat: "Păi tu însuți o să mori, cum vrei să-l omori tu pe bâtlan?"

Peștișorul i-a arătat pumnalul și a spus: "Chiar de aici dinăuntru, o să-i tai burta. Dar acum ascultă și bagă la cap: eu încep să mă zbat și să alerg într-o parte și în alta, ca bâtlanul să se gâdile și cum și-a deschis gura și a început să hohotească de râs, tu să sari afară."

Peștișorul mărunt l-a întrebat: "Păi și tu?"

Peștișorul i-a spus: "Lasă-mă pe mine. Eu până nu-l omor pe netrebnicul ăsta, nu ies."

După ce a spus acestea, peștele negru a început să se zbată și să alerge într-o parte și în cealaltă gâdilând burta bâtlanului. Peștele mărunt stătea pregătit în gura burții bâtlanului și aștepta. Când bâtlanul și-a deschis gura și a început să râdă ho ho ho, peștele mărunt a sărit din gura bâtlanului și a scăpat; la puțin timp, a căzut în apă. Dar oricât a așteptat, degeaba, niciun semn de la peștele negru.

Dintr-o dată, a văzut cum bâtlanul cade rostogolindu-se și strigă și se zbate lovind din picioare și cade plescăind apa și se tot zbate până s-a oprit cu totul. Dar niciun semn de la peștele negru și nici până acum nu s-a aflat vreo veste...

Peștoaica bătrână a terminat povestea și celor doisprezece mii de copii și de nepoți le-a spus: "De-acum e vremea de dormit, copii, mergeți la culcare."

Copiii și nepoții i-au spus: "Bunico! Nu ne-ai spus ce s-a întâmplat cu peștele mărunt. Peștoaica bătrână a adăugat: "Aia să rămână pentru mâine seară. Acum e vremea de culcare, noapte bună!"

Unsprezece mii și nouă sute și nouăzeci și nouă de pești mici au spus "Noapte bună" și au plecat să doarmă. Și bătrâna peștoaică a adormit, dar pe un peștișor roșu, oricât a încercat, nu l-a luat somnul; până dimineață s-a gândit la mare...

Noaptea solstițiului de iarnă, cea mai lungă noapte a anului, este o importantă sărbătoare în calendarul iranian solar, numită Noaptea Yalda. Sărbătorind, ca și iranienii zoroastrieni din vechime, victoria luminii împotriva întunericului, iranienii obișnuiesc să se strângă în casa celui mai vârstnic membru al familiei, mănâncă fructe și semințe și stau treji toată noaptea. Bătrânii spun povești, tinerii recită poezii și primesc dulciuri și bani.

Joc de cuvinte în limba persană, intraductibil. Calcan se traduce "papuc" după forma acestui pește.

Samad Behranghi a publicat Peștișorul Negru în anul 1968. Expediția NASA Apollo 11 cu echipaj uman a ajuns pe lună pe 25 mai 1969.

Traducere din limba persană de Mihai Cernătescu