nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Locuințe ce nu ne aparțin

Sunt de la 18 ani în București, adică de 12 ani, și urmează să mă mut pentru a opta oară. Ultima chirie, în care mă aflu acum, din care scriu, a fost cea mai longevivă și am locuit aici aproape 5 ani. Pe Mihai Bravu 188, dacă va vrea vreodată cineva să îmi facă o placă memorială "Arc peste timp, Aici a trăit și a creat..." De aici mi-e și cel mai greu să plec. Scriu acum din garsoniera open-space în care încă locuiesc, cu un dulap imens, fără bibliotecă, drept pentru care am tot improvizat spații de așezat prea multele cărți – acum sunt pe jos, sprijinind un perete, oferind ceva personalitate și culoare – într-un an am făcut din ele un brad de Crăciun inspirat, desigur, din pozele de pe Pinterest, le-am agățat o instalație și vreo două săptămâni aveau un sens, un capăt și o formă. În loc de noptieră, lângă pat, e o comodă mărișoară, care mi-a construit un colț numai al meu, cum l-a numit cineva, cu câteva cărți ce stau la coadă, cu o mică vitrină vintage primită cadou în care-mi țin parfumurile, cu o veioză primită cadou (numai pe căpătate, se vede), cu câteva suveniruri de prin călătorii, care se scaldă într-o lumină caldă. Locul meu preferat e cel din care scriu acum – un fotoliu îndreptat către o măsuță care, în timp, a devenit loc de așezat acareturi – colțul meu de lenevit, numai de lucrat nu.

Și cu toate minusurile ei – finisajele superficiale, balconul prea mic, lipsa periodică de apă caldă specifică sectorului 2, gândacii de vară care își făceau simțită prezența din când în când, acest blestem al traiului în București, aerul condiționat vechi care are nevoie de o curățare serioasă, președinta scării scârbită de chiriași în general, ei bine, aici mi-am trăit anii de burlăcie, tinerețe și independență, căci la 25 de ani mi-am luat viața în mâini și m-am mutat singură. A fost greu la început, mă simțeam de multe ori neîncrezătoare și singură, e mare lucru să înveți să locuiești singur și să nu te simți singur.

Trăirile mutatului, fricile mutatului... frici absurde pe care nu știu dacă și alții le au, dar sunt de toate felurile, gânduri obosite ce nu mă lasă să dorm – frica eternă că voi rămâne pe drumuri, cineva îmi va da țeapă, proprietarul va schimba yala și va fugi cu banii mei, iar eu voi rămâne în ploaie cu catrafusele cine știe pe unde, îmi voi pierde toate rochiile și toți pantofii, se va alege praful de cărțile mele prea multe, va trebui să-mi vând chestii să supraviețuiesc, voi dormi pe la prieteni, voi căuta alte chirii, dar cum să mai găsesc pe cineva în care să am încredere? Totul se va destrăma și voi ajunge pe străzi, viața nu va mai fi niciodată la fel, voi părăsi Bucureștiul și mă voi întoarce la Câmpulung să trăiesc în apartamentul alor mei până la adânci bătrâneți, căci e singura aproape proprietate pe care o am. În fine, gândurile astea uneori mă copleșesc, uneori dispar, uneori mă apucă râsul, par absurde, dar ele răsună din când în când și mă întreb dacă astea or fi anxietățile noastre, ale tuturora, veșnic chiriași.

Nici nu-mi amintesc ce griji aveam când eram studentă și mă mutam. Mi se părea când oribil, când amuzant. Atâta anxietate clar n-aveam. Îmi amintesc când locuiam cu o prietenă, Gaby, cu care m-am împrietenit grozav într-o chirie. Ne-am mutat cuibul spre ceva mai bun și mai ieftin, într-un bloc vizavi de cel în care locuiam, foarte, foarte aproape. Ne-am mutat bagajele pe rând – aveam atât de puține lucruri. Aveam un birou mic, pe care l-am cărat amândouă, una de un capăt, una de celălalt și țin minte că am pus pe el un buchet mare de flori, am ridicat biroul și am plecat cu el la drum. Arăta ca un coșciug pe ultimul drum și noi ne spărgeam de râs. Ne mutam într-un apartament vechi, ponosit, cu o bibliotecă imensă din care am încercat fără succes să citesc Platon. S-au perindat prin apartamentul ăla tot felul de oameni, cu care am râs mult, care m-au enervat, cu care am legat prietenii ce s-au pierdut, iar acum nu mai știm nimic unii de viețile altora. Deși nu stăteam la cămin, intimitate nu prea exista oricum, nici bani, doar bună voie și chete, cartofi prăjiți de la Dristor, pizza de la colț când primeam bani și zacuscă sau cartofi prăjiți făcuți în casă când strângeam cureaua. Mâncare de la mama, naveta până în Militari, oameni de tot felul și chirie ieftină.

*

Scriu acum din noul apartament. M-am mutat, nu mi-a dat nimeni țeapă, mă bucur de răcoarea ce mi-o oferă parterul într-un bloc din cărămidă din ‘40 într-un început de iunie capricios. Nu mai locuiesc singură, am un coleg de apartament și de viață și învățăm să trăim unul cu altul. Și e frumos.

Sunt singură acasă pentru vreo două zile și mă gândeam la singurătate. La formele singurătății, la cum îi simt uneori lipsa și tânjesc după ea, iar când o obțin, parcă nu mă mai bucură. Singurătatea poate fi creativă sau distrugătoare, îți poate oferi un sentiment de unicitate sau de izolare, când îți lasă mintea să zburde și să creeze, când te doboară într-o letargie din care ai ieși, dar n-ai ieși. Îmi place să fiu singură când scriu sau când mă gândesc la scris. Mă intrigau aceste prime zile de singurătate într-o viață în doi – de fapt am stat prea puțin pe acasă, iar când am stat, nu am făcut nimic din ce n-aș fi făcut cu colegul de apartament. O parte din mine se bucura, cealaltă tânjea după o prezență familiară. L-am auzit pe un preot vorbind despre singurătate. Spunea că e bună în doze mici, ca și fumatul, alcoolul și mâncarea grasă. Mă rog, nu spunea chiar așa, dar asta era ideea. Că există singurătatea creatoare, singurătatea monahală, dar că, în general, singurătatea nu ne face bine, că avem nevoie să avem lângă noi pe cineva care nu e la fel ca noi. Care e diferit. Adevărul e că să locuiești singur pe termen lung e mișto. Dar te și sălbăticește.

O fi singurătatea în chirie diferită față de singurătatea de proprietar? Vorba aia, măcar ești singur la tine acasă.

Chiriașii trăiesc cu o nesiguranță care se agață de ei ca o iederă, își face loc prin toate cotloanele, oricât de mici, se înfășoară strâns de sinapse, se ține bine și își croiește drum printre neuronii ce au supraviețuit consumului de vinuț. Din când în când, deschidem ochii, ne facem curat în gânduri, respirăm adânc ca să ne calmăm, tăiem din iederă ca să aerisim creierul, tragem de tentaculele ei bine strânse și o desfacem din strânsoare, o îndepărtăm cu grijă și cu speranța că nu va mai crește la loc, dar ea se încăpățânează și crește, iar, și mai hotărâtă. Singurătatea e aceeași, fricile sunt altele. Iar frica se dezvoltă și ea odată cu singurătatea. Dintr-o perspectivă total subiectivă, să fii proprietar înseamnă să ai o plasă de siguranță. Singurătatea în siguranță.

Am ridicat ochii spre fereastră, spre casa de vizavi, o pisică neagră stătea nemișcată pe acoperiș și se holba la mine cu ochii ei verzi ca smaraldul, mi-am amintit de luptătorii ninja care își dădeau seama de ora din zi după cum erau pupilele pisicilor – ele sunt deschise larg la răsărit și apus, la opt dimineața și patru în amiază au o formă ovală, ușor îngustă, la zece dimineața și două după-amiaza sunt și mai înguste, arată ca niște semințe, iar la prânz ele se îngustează de tot, luând forma unui ac. Mi-am dat seama că trebuie să fie în jur de ora 4. M-am îmbrăcat și m-am dus să-mi întâmpin colegul.

Apartamentul ăsta e prea mare doar pentru mine.

Andreea FERIGEANU

Doctorandă în filologie la Universitatea din București, Andreea e pasionată de vin, de scris și de muzica lui Cohen. Când nu scrie despre vin pe Instagram, scrie pe Facebook pastile despre viața la terase și viață în general. Lucrează la o multinațională și aspiră la o viață boemă.