Unde îți place să citești și de ce? În casă sau afară…?

De câte ori am ocazia, citesc afară. Îmi place să stau în natură sau măcar într-un mediu urban, dar înverzit, cum ar fi un parc. Dar, din păcate, nu am în permanență câte o carte la mine, pe oriunde-aș merge, așa cum ar fi frumos. Deci, citesc destul de rar pe-afară.

Ce părere ai despre cărțile de pe rețele sociale, fotografiate sub o creangă, pe o stradă etc.?

Nu pot avea decât o părere foarte bună despre orice formă de promovare a cărților. Rețelele sociale ajută foarte mult în contextul în care publicitatea pe canalele media clasice este prohibitiv de scumpă. Evident, creativitatea fiecărui cititor în parte este și ea de apreciat. Când cineva investește timp și pricepere pentru alegerea compoziției pozelor cu cărți, persoana respectivă le face un mare serviciu cărților.

Ce descrieri de natură îți vin în minte acum: de străzi, de păduri, de ape? Ai descrieri în proza ta?

Personal, consider descrierea de peisaj drept o unealtă ajutătoare în literatură și o folosesc doar în măsura în care conturarea unei anumite imagini ajută în context. De aceea o țin la proporții scăzute. Cititorul de astăzi nu mai are răbdare pentru a citi pagini întregi de descriere, doar pentru a vizualiza lucrurile exact așa cum le-a imaginat autorul. Și poate nici nu e atât de important să o facă, imaginația putând foarte bine să umple golurile, folosindu-se doar de câteva linii directoare. Ca să dau un exemplu de roman care conține descrieri și de străzi, și de păduri, aș menționa "Isus din întuneric" al lui Radu Găvan.

Îți place să-ți prezinți personajele în contexte naturale? Ce peisaj ai descris cu entuziasm?

În "Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte" am lucrat mai mult la descrierea de peisaj în capitolele desfășurate în satul de la Dunăre. Acolo am simțit nevoia să insist un pic asupra naturii, mi s-a părut relevantă în economia acțiunii. Mai am câteva descrieri și în proza "Pe muchie de lamă de ras", din Ficțiunea, acțiunea de acolo petrecându-se în orașul meu.

Citează un fragment de proză (a ta sau a altuia) în care apare un copac.

"După care ne‑am așezat direct pe dâmbul din­tre cei doi copaci. Fiecare avea lângă el copacul lui. Mi‑a zis să nu mă uit și să întind mâna în dreapta. Cu palma am simțit scoarța copacului meu și un val de energie mi‑a cuprins întregul corp. Apoi am deschis ochii și am rămas fără aer. M‑a sărutat pe creștet, trecându‑și mâna liberă pe spatele meu. I‑am repetat gestul și ne‑am îmbrățișat, păstrând și conexiunea cu copacii. De sus, lumea părea mai mare și mai plină de înțeles. Mai colorată și mai liberă. I‑am spus că ăștia sunt copacii noștri, și dacă o fi în viața asta ca noi să nu mai fim împreună, ei vor duce mai departe povestea noastră și ne vor veghea de aici, de sus." – Neuroleptic, de Dorian Dron.

Care e copacul tău? Știi că există un test psihologic despre relația om-copac. Dacă ar fi să-ți descrii opera ca pe un copac, ce-ai alege și de ce (îți plac copacii viguroși, pitici, tufele etc.)?

Nu am un copac al meu. Nici nu cred că voi dezvolta o relație cu unul, deși am sădit câțiva. Să nu fiu înțeles greșit, îmi plac foarte mult copacii, îi consider foarte benefici, sunt un militant pentru înverzirea orașelor, dar nu mă văd îmbrățișându-i, vorbindu-le sau personificându-i în vreun fel. Dacă ar trebui să-mi vizualizez opera literară ca pe un copac, aș prefera un castan, pentru că are coroana extinsă. Dezideratul meu literar este să nu scriu două cărți asemănătoare, fiecare să aibă o individualitate a ei, să se întindă fiecare în direcția ei. Ca ramurile unui castan.