"Greva a început din cancelarie și se va încheia tot în cancelarie" a fost mesajul liderilor sindicali.

A fi profesor în România ultimilor 30 de ani este o cale pe care și-o asumă din ce în ce mai puțini absolvenți. A fi profesor în România înseamnă să nu dispui de resurse materiale în școli, să faci față unei întregi hârțogării care mănâncă din timpul alocat calității educației, să nu ai certitudinea că tu și elevii tăi sunteți în siguranță, să fii paznic în școală (când ești de serviciu pe școală), să cauți sponsorizări pentru a premia un copil cu performanță la un concurs sau la o olimpiadă, să fii obligat prin natura sistemului să participi la cursuri cu credite plătite din salariul tău de profesor, să tânjești după cărți pe care nu ți le poți permite, să fii obligat "să treci" elevi, să accepți că educația este finanțată per copil, iar tu, ca profesor, ești umilul servitor al elevului (mă refer la cel indisciplinat, chiulangiu, fără educația celor șapte ani de acasă), să nu ai un salariu decent, până la urmă să nu te bucuri de aprecierea societății civile.

Greva profesorilor a durat trei săptămâni. Am cerut demnitate, ni s-a oferit minciună, batjocură, umilință, șmechereală, cuvinte care stau la baza unei mari majorități a societății românești (nu aveam pretenții de la clasa politică, aveam de la societatea civilă, de la liderii naționali de sindicat).

Pe 10 mai a.c. au protestat în București în jur de 15.000 de profesori și de angajați din educație. Mitingul s-a dorit o mișcare de forță, înainte de un referendum printre profesori, privind o grevă generală. Impresiile au fost legate de energia pe care ți-o dă o astfel de participare. "Astăzi m-am simțit mândru că sunt profesor! Am văzut forța din care suntem parte!", "Am participat la o acțiune inedită, am lăcrimat. Va fi un sentiment de neuitat.", afirmau doi dintre participanții la miting.

În urma acestui referendum, majoritatea profesorilor am semnat pentru demararea grevei în educație, așa încât pe 22 mai a.c. liderii sindicatelor din învățământ precizau că peste 150.000 de profesori și peste 70.000 de angajați din școli, personal didactic auxiliar și nedidactic, din totalul de 292.000 de profesori și angajați în școlile din România, au intrat în prima grevă generală pe termen nelimitat. Această grevă a născut speranța că învățământul românesc poate fi resuscitat, că profesorul poate să-și câștige demnitatea, toți participanții adunându-ne în jurul sloganului "Uniți suntem mai puternici.". Toate revendicările noastre au fost perfect justificate, de bun simț și au vizat nu doar creșterea salariilor dascălilor, ci și finanțarea de mult promisă a învățământului cu 6% din PIB (cifră care apare în proiectul România Educată inițiat de președintele Klaus Iohannis).

Primele cinci zile de grevă au culminat cu mitinguri organizate de filialele județene ale sindicatelor. S-a cântat, s-a scandat: "Facturile nu se plătesc cu vocație.", "Investind în educație, investiți în viitorul țării!", "Vrem o țară educată, nu o țară eșuată!", "Popor needucat/Masă de manipulat.", "Nu vrem pensii speciale, vrem salarii normale.". Aceasta a fost prima săptămână de grevă, timp în care noi, profesorii greviști, am desfășurat activitățile legate de absolvirea elevilor, ne-am asigurat că elevii au note, am organizat o serie de concursuri fără să fim remunerați în vreun fel (niciodată nu suntem plătiți pentru participarea la concursuri, iar acestea se desfășoară numai în timpul liber, de cele mai multe ori sâmbăta), am pus din nou (pentru a câta oară?) confortul psihic al elevului înaintea intereselor personale legate de salarizare. Răspunsul Guvernului la revendicările noastre a fost acordarea de două ori pe an a unor prime/vouchere, ceea ce ne-a făcut să înțelegem că suntem percepuți de către clasa politică ca niște asistați social. Sindicatele au cerut emiterea unei OUG prin care să se garanteze, în noua lege a salarizării, că salariul profesorului debutant va fi egal cu cel puțin salariul mediu brut pe economie, prevedere care a fost eliminată din Legea Învățământului Preuniversitar.

Pe 30 mai s-a desfășurat la București un miting de amploare pe traseul Guvern – Palatul Cotroceni. 20.000 de profesori din toate colțurile țării, unii îmbrăcați în costume naționale, s-au unit în această formă de protest, cerând o viață decentă, depolitizarea învățământului, investiții în educație, respect și demnitate.

Președintele țării a primit liderii sindicali la Cotroceni, a promis că va gira un acord politic între sindicate și guvern pentru aplicarea grilelor de salarizare. În urma acestei discuții Guvernul a adoptat o OUG (fără a întreba sindicatele dacă sunt sau nu de acord!!) care prevedea o creștere salarială de 1.000 de lei brut pentru personalul didactic și de 400 de lei brut pentru personalul nedidactic, urmată de o majorare a salariilor etapizat, în următorii trei ani, prin viitoarea lege a salarizării. Joi, 1 iunie a.c., președintele statului aflat la Chișinău pentru summitul Comunității Politice Europene, a făcut o declarație al cărei final a constituit o amenințare la adresa noastră, mai ales că venea de la un fost coleg: "...cum îndrăznește cineva să pună în pericol examenele naționale? Există o generație întreagă care dă bacalaureatul, care trebuie să meargă la facultate. O generație care dă capacitatea. Au primit tot ce s-a cerut, de ce să mai continue greva?", a afirmat președintele Iohannis. Și greva a continuat, liderii sindicali amintind că greva a început în cancelarie și tot acolo se va hotărî încheierea ei. Așa a început Ziua Copilului, de care mulți politicieni de la guvernare s-au folosit pentru a ne sensibiliza să ne întoarcem în clase.

Încheierea minivacanței pe 5 iunie ne-a regăsit în grevă, mai uniți și mai determinați să nu renunțăm, animați de o serie de sentimente legate de umilință, sfidare, manipulare care ne rodeau sufletele. Pornind de la cuvintele președintelui, am hotărât să îndrăznim în continuare, așa încât pe profilurile noastre de FB nu puțini și-au trecut sloganul "Eu îndrăznesc!".

O săptămână extrem de grea, de tensionată, poate cea mai grea din cele trei săptămâni în care dorul de elevi era din ce în ce mai pregnant, ne gândeam la examenele pe care urmau să le susțină, care erau în pericol. Mulți dintre greviști nu mai aveau resurse financiare minimale în luna următoare să-și întrețină familia, să plătească facturile, ratele, totul sub auspiciile unei mass-media care dădea semne că nu mai este alături de profesori, a unei părți a societății civile, alimentată de cele mai multe canale de televiziune, care ne devenea ostilă. Părinții din clasele terminale au semnat petiții ca examenele să se desfășoare conform calendarului, declarând că profesorii, chiar dacă au greutăți, trebuie să renunțe la grevă pentru ca elevii să își susțină examenele. Ministrul Învățământului apare pe posturile de televiziune, dezinformând și susținând că o mare parte a profesorilor au revenit în clase.

Scriitorul Radu Vancu se implică în a fi alături de noi. O susținere pe care mulți dintre noi am primit-o ca pe o gură de oxigen, mai ales că, din păcate, foarte puțini oameni de cultură au sprijinit demersul profesorilor: au ieșit cu declarații de susținere istoricul Adrian Cioroianu, actorul Tudor Chirilă a inițiat petiția Vă uniți pentru educație? – CampaniaMea Declic, au postat sau au vorbit pe rețelele media scriitoarea Doina Ruști, actrițele Maia Morgenstern, Medeea Marinescu, profesoara Cristina Bogdan – decanul Facultății de Litere din București a venit cu un demers pro grevă din partea mai multor facultăți bucureștene, dar așteptam un semnal din partea Academiei Române. Stimați membri ai Academiei Române, stimați oameni de cultură ai aceste țări, oare cunoașteți faptul că școlile nu au resurse materiale pentru a înnoi fondul de cărți din bibliotecile școlare care sunt din ce în ce mai "peticite" cu volume vechi, deteriorate? În tot acest timp când noi protestam, asumându-ne diminuarea salariilor pe lunile mai și iunie, dumneavoastră vă continuați viața postând pe rețelele de socializare lansări de cărți, evenimente culturale la care ați participat (pentru cine oare le organizați, când o mare parte dintre intelectuali, studenți sau elevi nu își mai pot permite să cumpere două cărți pe lună?), vizite în străinătate, alte activități fără nici cea mai mică empatie cu ceea ce se întâmpla sub propriii ochi și ceea ce mie, personal, îmi demonstra aceeași sfidare cu cea a clasei politice.

Pe data de 8 iunie a.c., Radu Vancu încurajează profesorii și părinții: "Dragi profesori: Nu cedați! Lupta voastră e necesară & justă. România trebuie să aibă o educație respectată. ...sistemul politic le-a demonstrat tuturor (inclusiv copiilor) că nu dă doi bani pe educație" și îndeamnă profesorii să lupte în continuare ca urmare a ultimei soluții a guvernului, un memorandum: "Guvernul a mințit în valuri în ultimele săptămâni. ...Iar acum același guvern vine cu un memorandum (o promisiune vidă juridic) & cere profesorilor să aibă încredere.... Suntem alături de voi – și solidari cu viitorul copiilor noștri".

Ziua de 9 iunie a.c. va intra cu siguranță în istorie și va fi cunoscută sub denumirea de "Autostrada sau Podul Demnității", fiindcă peste 20.000 de profesori participă la cel mai mare marș din Educație. Este al treilea mare marș din capitală, al patrulea dacă le vom lua în considerare pe cele derulate în mai multe orașe: Suceava, Timișoara, Cluj – Napoca, Craiova, Sibiu, Iași etc. Radu Vancu este prezent la acest miting solidar, asumat și empatic cu kilometrii de profesori care protestează. La peste 30 de grade C, marșul profesorilor este întârziat de mai mulți jandarmi, la balcoane se flutură drapelul țării, mai mulți trecători îmbrățișează profesorii, îi îndeamnă să nu cedeze, pe pancarte scrie: "Nu vrem premii, vrem salarii.", "Vocația nu ține loc de salariu decent!", "Dragi elevi, protestăm astăzi pentru un viitor mai bun pentru voi!", "Domnule președinte, o lume a imposturii/ Schimbați-o orice ar fi, pentru copii!", "Îndrăznim pentru educație!", "Vrem respect și 6% din PIB!", "Vocația nu ține loc de salariu decent!", "Studenții sunt cu voi", "Decența în învățământ este ultimul cuvânt!", "Mereu sacrificați, niciodată respectați!", "Vrem o școală ca afară/ dar o vrem la noi în țară!", "Mama merită salariu decent!", "Când statul nu își plătește profesorii, copiii sunt cei care vor plăti". Energia de a fi împreună dă putere, speranță participanților care speră să se reîntoarcă la clase învingători.

Sâmbătă noaptea, pe 10 iunie, telefoanele profesorilor, grupurile de whatsapp ale sindicatelor explodează; ni se comunică că Guvernul este dispus să ne dea tot ce am cerut, numai să încheiem greva. Ni se pare suspect că noaptea suntem apelați pentru a ne spune părerea, apoi aflăm că duminică guvernul a chemat sindicatele pentru negocieri. Nu mai avem încredere, totul ni se pare suspect, cerem ca ordonanța să fie promulgată și să apară în Monitorul Oficial, până atunci ne dăm acordul ca greva să continue. Ariana Dudună, președinta Asociației Elevilor din Constanța, a transmis pe parcursul grevei mesaje clare, coerente care au demascat de fiecare dată viclenia politicienilor. O elevă cu o forță deosebită, inteligentă, care a avut curajul de a spune lucrurilor pe nume cum nimeni dintre marii oameni de cultură ai țării nu a făcut-o. Un exemplu care ne arată că tinerii pot realiza schimbări dintre cele mai bune, că pot crea o Românie demnă. În postarea ei de pe FB din data de 11 iunie, până la suspendarea pusă la cale de guvern și liderii sindicali, Ariana Dudună nota:

"Guvernul vrea să vă dea țeapă. Așa cum ne-a dat și nouă, elevilor, și întregii țări. Vă promit niște bani din fonduri europene, care oricum trebuiau acordați. Așa ne-au dat și nouă autobuze verzi când ceream transport gratuit. Vă promit tot felul de sume date prin OUG. Așa ne-au dat și nouă. Au fost o țeapă. În aceste trei săptămâni ne-ați dat o lecție de demnitate. Nu ne dați și una de josnicie, înghițind astfel de mizerii ale Guvernului. Nu uitați de 6% din PIB pentru educație, care s-a pierdut pe drum".

Luni, 12 iunie a.c., înainte de celebra rotativă a guvernului, premierul Nicolae Ciucă anunță că, de comun acord cu sindicatele, greva încetează. Suntem stupefiați, debusolați, nu înțelegem absolut nimic, fiindcă nu am votat încetarea grevei, cel puțin nu până la apariția ordonanței în Monitorul Oficial. Liderii județeni tac, iar în cele din urmă liderii naționali afirmă că este vorba de o suspendare a grevei pe care au gândit-o de comun acord cu filialele județene ale sindicatelor, ca urmare a dorinței exprimate de profesori de a înceta această formă de protest. Se cer cifre, procente pentru fiecare județ, liderii naționali ridică din umăr. Majoritatea televiziunilor anunță încetarea grevei, încă un pumn în gura profesorilor, o lovitură sub centură dată mișelește. Radu Vancu afirmă pe pagina sa de FB:

"Dragi profesori, liderii sindicali au comis o greșeală când au anunțat suspendarea grevei ÎNAINTE de publicarea ordonanței în Monitorul Oficial. ...Ați fost admirabili. Ați pus presiune & ați câștigat împotriva unor politicieni megamincinoși, care seara retrăgeau ceea ce afirmaseră dimineața. Sunt mândru că sunt un punctuleț în extraordinara fotografie a demnității voastre de pe podul Basarab. Care a devenit, grație vouă, Podul Demnității. Greva a fost suspendată fără să fiți întrebați, e adevărat. Și liderii sindicali trebuie să răspundă pentru asta. Dar ați obținut o victorie. Sunteți o forță pe care politicul nu-și va mai permite să o ignore".

Aceasta este epopeea celor trei săptămâni de grevă a profesorilor cu un rezultat de 1300 brut pentru cadrele didactice, însemnat într-o ordonanță a guvernului. Multe sunt găurile sistemului despre care nici măcar nu s-a discutat: un program informatic de salarizare care fură fiecare profesor chiar și cu 2000 lei / lunar, sporuri neactualizate, salarii care nu sunt indexate cu coeficientul de inflație, investiții minime cât să fim pe linia de supraviețuire, programe școlare învechite, multă birocrație, lipsa unor reguli clare pentru anumite categorii de elevi, dar și de profesori, credite transferabile obținute prin cursuri plătite din salariile noastre (acum avem o OUG care ne oferă 1500 lei pentru astfel de cursuri, probabil și prețul lor va crește fiindcă suntem într-o economie de piață, nu-i așa?), lipsa unui fond de carte pentru bibliotecile școlare, multă evaluare la nivelul fiecărui cadru didactic cu zero eficiență și stres maxim.

În școlile din Finlanda starea de bine a profesorului și a elevului este o prioritate națională, nu există grade didactice, nu-i evaluează nimeni pe profesori (fiindcă au conștiința de a se pregăti și a da ceea ce este mai bun din ei, doar 10% dintre aplicanți devin profesori), școlile finlandeze nu trec prin inspecții (de la începutul anilor ‘90), se concentrează pe educație, nu pe bugete, metodele de învățare aplică filosofia Montessori, Waldorf, se încurajează descoperirea talentului fiecărui elev în parte, creativitatea și gândirea critică.

Stimată opinie publică, în România, cei mai mulți profesori iubesc copiii, sunt empatici, au vocație, își lasă o parte a sufletului în clasă la fiecare oră, sunt părinți, bone, psihologi pentru copiii voștri, își neglijează familiile pentru a fi 100% la școală, dar nu ne pretindeți să fim perfecți când sistemul în care trăim este putred, când clasa politică ne desconsideră și umilește când o grevă începută în cancelarie prin votul profesorilor s-a încheiat la televizor.