50

În capul tău: toate potăile ajung în rai

Îți ținea spatele tot satul. Lenuța se muta din colț în colț.

Ușa maternității era ca o lepră; podeaua de ciment ciment, dar picioarele săpau sub tine

Necălit. Capul doldora de bondari.

Aprilie este luna cea mai cruntă; în aprilie ai devenit tată.

Galeria-i dreaptă dreaptă; pentru tine serpentină

Mâinile – vrejuri – peste pereții îmbâcsiți

De la umeri pân’ la tălpi te frigea eczema

— Stai, Ioane, liniștit. Ți-a născut femeia.

———

Peste degetele de ceară:

— Doamne, cât este de mic.

Palmele îți par otravă. Ochii macină drobul.

Greutatea-i foarte mică –

Nu-i altceva decât norocul.

Daniel

Rupere pe la tendoane când îmi amintesc de Danu.

Nu mai știu, parcă era săgetător. Sau zodia strâmbă?

Cel mai fotbalist din mahală.

Juca frenetic; -

în echipa satului de când ne știm.

Până învățau școlarii Alecsandri,

Danu – deja – știa să tacă pe de rost.

Profesorii îl călcau pe tâmple, capul i se rostogolea prin fel de fel de ocări/nici nu mai ridica ochii din bancă

— Ce putoare vine de la tine! Iar fumați după garajuri.

— Dacă ar ști mă-ta cum înveți, crezi că i-ar plăcea?

— De ce ai mai venit? Oricum nu faci nimic. Ai intrat bou și ai să ieși vacă.

Peste vară i s-a umflat burta; s-a făcut rotofei.

Fuma – chiar și între reprize, când abia își mai trăgea aerul

Și n-a mai jucat.

Îl sâcâiam:

— Ce naiba, câtă bere poți băga în tine?

(mai bine îmi măturam măselele în loc să vorbesc)

După.

Cum pe mine mă mustra conștiința.

Pe Danu îl mânca ciroza.

Constanța

Constanța, poate să mă întorc acasă?

Să te las iar să-mi numeri genele.

Constanța, au murit toți câinii, doar eu bat drumurile

Constanța, numele tău am să-l păstrez cum un soldat tranșat de război – părăsit – își păstrează unicul picior

Constanța, mozaic din carne și albine

Constanța. bucăți de urechi și buze – măturate

Constanța, lanul de semințe e tot al tău.

Constanța, când ți-ai prins rochia-n nuc,

A cui erai, Constanța?