Alegerile parlamentare din anul coronavirusului se remarcă, înainte de toate, prin absenteismul masiv. Prezența la urne a fost, potrivit datelor oficiale, de sub o treime: cifra exactă este 31,84%. Practic, mai mult de doi cetățeni cu drept de vot din trei nu s-au prezentat la cabinele de vot.

Confruntați cu acest dezastru de imagine publică, unii membri mai vocali proveniți fie din partidele influente (PSD și PNL), fie din cele emergente (USR-Plus și infamul AUR) s-au grăbit să acuze populația obișnuită de iresponsabilitate, de lipsă de civism și chiar de ingratitudine. Altfel spus, în timp ce partidele s-au luptat cu virușii, cu sărăcia și cu spectrul crizei economice, oamenii de rând au preferat să procedeze așa cum au fost sfătuiți, ba chiar obligați, de politicieni în ultimele săptămâni și luni, adică să stea închiși în case, alături de familia apropriată. După ce li s-a inculcat obstinat ideea că până și a deschide o ușă fără dezinfectant sau a saluta un apropiat fără mască sunt gesturi menite să inducă îmbolnăvirea, este de mirare că oamenii simpli fie au început să se teamă în mod nejustificat de orice, fie au fost cuprinși de dezgust față de ipocrizia clasei politice în bloc, preferând să boicoteze niște alegeri percepute drept jignitoare?

Ajung astfel la acuzația de iresponsabilitate și de lipsă de civism care li s-a adus celor care s-au abținut de la vot. Răspunsul pe care-l formulez în apărarea acestora comportă trei timpi. În primul rând, abținerea de la vot poate fi interpretată ca o respingere în bloc a ofertei electorale: altfel spus, cetățeanul care boicotează alegerile gândește că niciunul dintre partidele aflate pe listă nu-i poate reprezenta în mod onest și realist interesele politice, sociale și economice. În al doilea rând, dezertările de partid (într-un scenariu al eternei reîntoarceri transferat la nivelul politicii, li s-a întâmplat acum celor din PSD ceea ce li se întâmplase cu câțiva ani înainte celor din PDL, recte, racolări masive operate de tabăra adversă) au indus sentimentul că toate partidele sunt ejusdem farinae și că diferențele doctrinare mult-trâmbițate pălesc în fața intereselor financiare comune. Iar în al treilea și ultimul rând, chiar și abținerea de la vot este un vot implicit, dar unul țintit împotriva întregului demers electoral, perceput drept ipocrit și lipsit de finalitate practică pentru omul obișnuit, ignorat, intimidat sau jignit de puterea politică: o simplă formă fără fond, cum i-ar fi spus Titu Maiorescu acum un secol.

Închei cu o mică anecdotă literară. După revoltele muncitorești din Republica Democrată Germană, care au avut loc la 17 iunie 1953 (să ne amintim că Stalin abia murise în luna martie, iar coincidența nu era deloc accidentală), secretarul Uniunii Scriitorilor din Berlin a afirmat că, prin aceste fapte, populația pierduse încrederea guvernului și că aceasta nu putea fi recâștigată decât prin dedicație în munca profesională. Brecht se întreba în finalul poemului Die Lösung (Soluția): "în acest caz, nu ar fi mai simplu / ca guvernul / să dizolve poporul / și să aleagă altul?".