Când ați fost invitați ultima dată "să ștergeți praful de pe sărbătoarea Crăciunului"? Nu de prin casă, așa cum facem îndeobște în pragul sărbătorilor, ci de prin minte și inimă, cum ni se întâmplă mult mai rar.

Provocarea se ițește din omiliile transformate în meditații de părintele profesor Wilhelm Dancă, construite în jurul ideii de călătorie și de întâlnire. Ni se reamintește astfel că primul dintre pelerini este Dumnezeu, căci El a străbătut timpul și spațiul pentru a ne întâlni:

"Dacă ar fi să folosim o imagine pentru a-L ilustra pe Dumnezeu în Advent, am putea spune că avem un Dumnezeu pelerin, călător, care a făcut un drum lung până să ajungă la noi."

Volumul cu care se deschide seria intitulată Mysterium Christi (Oradea, Editura Ratio et Revelatio, 2020) este dedicat perioadei Adventului, mergând până la Epifanie. Cele 18 meditații ne călăuzesc prin diverse cotloane luminoase ale Vechiului și Noului Testament, dar și prin gândirea unor teologi (Karl Rahner, Hans Urs von Balthasar, Henri de Lubac), filosofi (Blaise Pascal, Søren Kierkegaard) și scriitori (Dante Aligheri, Angelus Silesius, Fiodor Dostoievski), din diverse spații și epoci culturale.

Suntem în fața unei cărți luminoase, precum sărbătoarea pentru care ne pregătește, scrise simplu și direct, cum numai adevărații cărturari o pot face, cu formulări care îți rămân întipărite în memorie și te invită la a zăbovi pe marginea lor. Chipurile atât de diferite ale Crăciunului – profan (consumerist), romantic (al relațiilor familiale și al nostalgiilor după vârsta inocenței), creștin (care presupune un urcuș liturgic către sărbătoarea Nașterii) – sunt așezate sub lupă și analizate, într-un discurs firesc, rostit din mijlocul oamenilor, fără nicio umbră de moralizare. De altfel, atunci când se referă la căile de acces către Crăciun, părintele profesor Wilhelm Dancă (membru al Academiei Române și al Academiei Europene de Științe și Arte din Salzburg) se oprește la umor, alături de experiența milostivirii:

"(…) prima cale spre Crăciun este umorul, care, sigur, detensionează și persoana încruntată, și situațiile încordate, adică face posibilă trecerea, inclusiv pe celălalt mal al Iordanului."

Exercițiile spirituale pe care ni le sugerează aceste meditații sunt o încercare de a reconcilia Crăciunul istoric cu cel moral și cu cel liturgic. Miza ultimă a textelor este trăirea autentică a sărbătorii și a drumului către ea, precum și redescoperirea bucuriei în interiorul lumii religioase, ce pare uneori încremenită într-o rutină mortificatoare:

"Am separat sărbătoarea religioasă de bucurie. Bucuria a devenit profană, iar sărbătoarea a rămas în biserică, ca ceva monoton, obositor. Trebuie să refacem legătura dintre sărbătoare și bucurie, dar cum?"

Răspunsul autorului se simte în fiecare rând și apare într-o formulare concentrată într-unul dintre titlurile folosite pentru meditații:

"Să fim degetul care-L arată lumii pe Christos".

Soluțiile se nasc însă în miezul relației cu celălalt, amintită constant, începând cu modelul Fecioarei Maria, pe care una dintre predici ne-o înfățișează alături de verișoara ei, Elisabeta, săvârșind trei acțiuni care pun mărturie despre importanța dialogului, a deschiderii către un altul: a porni / a întâlni / a vesti

De altfel, taina mântuirii pare a sta chiar în această capacitate de a-l vedea pe celălalt, de a-l asculta și a-i ieși în întâmpinare, de a schimba firesc rolurile între cel care vorbește și cel care ascultă, cel care dăruiește și cel care primește, căci autorul împărtășește ideea lui Søren Kierkegaard, potrivit căreia drumul cel mai scurt către propria conștiință trece prin celălalt:

"(…) Mântuirea înseamnă relație: unul îl ascultă pe celălalt, apoi ascultătorul vorbește, transmite altuia mesajul, credibilitatea fiind direct proporțională cu puterea de ascultare."

În Cartea Ceasului de Nisip (Polirom, 2001), Ernst Jünger scrie undeva că hieroglifa timp, ca toate simbolurile, se adresează sufletului în două feluri: pe de o parte, îi creează un sentiment de familiaritate, de tihnă, de intimitate, căci timpul este ogorul nostru pe care îl cultivăm; pe de altă parte, îi conferă și un sentiment de tristețe prin curgerea lui, care vorbește despre nimicire, dispariție, trecere. Din această perspectivă, timpul Adventului se scurge diferit prin nisiparniță, întrucât, deși același în fiecare an, situat între aceleași hotare temporale, ne oferă șansa de a medita mai adânc, mai profund, la călătoria pe care o săvârșim către sărbătoarea Nașterii lui Hristos în lume și în inima fiecăruia dintre noi. Perioada postului este un interval privilegiat, căci avem ocazia să trăim simultan în timp și dincolo de el, să medităm la existență și să-i simțim pulsația, așa cum, în ritmul alert al vieților noastre de astăzi nu prea mai reușim să facem. 

Citind târziu în noapte cartea de meditații la Crăciun a părintelui Wilhelm Dancă, mi-am amintit de rândurile filosofului Alexandru Dragomir, din Caietele timpului (Humanitas, 2006), și-am simțit că "aud" puțin din sonoritățile curgerii existenței mele, în drumul ei către Viață:

"În viața de toate zilele trăim în existență, dar nu cu ‘sentimentul’ existenței: facem ceva, mergem, venim și suntem astfel în întregul care este existența, fără să ne gândim la existență. Doar uneori, poate, privind de pe vârful muntelui, poate noaptea privind cerul înstelat, ne dăm seama că există existența cu noi cu tot, ca un fior. Atunci suntem, cumva, scoși din trebăluială și cufundați în întregul existenței atotcuprinzătoare și existăm cu existența. Nu pentru că spațiul ce îl cuprindem este atât de întins, ci pentru că tocmai cuprinsul spațiului ne eliberează spre pura existență ca și cum am ‘auzi’ cum trece existența, cum curge." 

Wilhelm Dancă, Mysterium Christi, vol. I, Meditații despre Crăciun, Oradea, Editura Ratio et Revelatio, 2020, 155 p.