Fiind castelană de Mogoșoaia, Daniela nu poate să citească în tramvai. Dimineața iese în grădinile de leandri și caută din ochi balansoarul unde obișnuiește să se cufunde în lecturi. Iar în timpul ăsta nu aude nici vântul, nici greierii nemernici. Nimeni nu îndrăznește s-o deranjeze. Chiar și maidanezii, care mai trec pe la porțile ei uneori, preferă să latre în limba engleză, ca să-i intre în grații. Într-o zi am văzut-o pe Pitar Moș, cu o pălărie de pai, genul divă, iar pe panglica pălăriei se lăfăiau niște zâne verzi. Ce te uiți la mine, Zenob, m-a întrebat ea, dar nu puteam să-i spun că mă holbam la zânele alea, așa că am îndrugat ceva despre stările mele metafizice. Așa! A zis. Credeam că vrei să stai de vorbă cu mine! Era prea târziu, ca să-mi retrag vorbele. Altădată am auzit-o citind ceva din Shakespeare. Studenții zâmbeau fericiți și-așa am rămas cu impresia că era un poem de iubire.

Zenob​

1. Se aude prin târg că printr-o întâmplare ocultă ai fi în posesia unui obiect magic, provenit din epoca renascentistă. Poți să-mi spui despre ce este vorba?

A venit din Noapte. Din A Douăsprezecea Noapte. Cu o zi în urmă nu era! M-am tot foit prin grădină cu cartea de la bibliotecă, citind și răscitind, și nu era nicio monedă între file. Dar azi, dând foaia, pe când Orsino se topea în propria-i melancolie, iar Viola întreba pe ce țărm ajunsese, ceva căzu din carte rostogolindu-se în iarbă. 

Ridic, mă uit, abia disting ștersele cifre: 1578. Ba, poate, 9, în mijloc, profilul coroiat și încoronat al Reginei Elisabeta. Întorc moneda pe toate fețele, o cântăresc în palmă, o șterg de nisipul Illyriei, mă minunez. Pe spate, se contura în clar blazonul regal. Trei penny. Atâta valora. Ce mai comoară! 

Trecuse șăgalnic dintr-o mână-n alta, prin mii de vieți, prin mii de cărți până la mine. Zgâriată pe alocuri, ușor deformată, mica monedă ședea în palma mea ca după o năprasnică furtună. A timpului. Naufragiase. Supraviețuise!

M-am întrebat de ce în palma mea. Pentru că citeam o piesă de Shakespeare? El trebuie să fi avut vreo 14-15 ani când bănuțul a pornit în marea sa călătorie: poate un tânăr dăduse moneda în schimbul a șase beri de băut cu prietenii la crâșma din colț, iar soția hangiului o schimbase pe trei pui la piață, pentru ca fiul târgoveței să se strecoare duminică pe lângă biserică, sărind slujba, ca sa intre la teatru să se distreze. După plata la intrare, sigur obținu un loc la galerie și o perniță pe care sa stea. Din aproape 3.500.000 de englezi, cât erau în Anglia în a doua parte a secolului al XVI-lea, n-ar fi fost, oare, probabil ca bănuțul din mâna mea să fi trecut și prin palma Marelui Will, așa, ca o fulgurație? Mă distrează gândul și mă adâncește!

Mă întorc la text.

Voi pune mâine moneda înapoi între filele shakespeariene pentru următorul cititor.

2. Toată lumea știe că iubești lămpile. Iar între acestea este una cu o poveste…

Pe mine m-a învățat un collie imperial să fac lămpi. Să dau culoare luminii! M-a provocat teribil, spre binele meu, mi-am dat seama mai apoi! 

Era un câine imens, cu coamă albă și blană roșcată. Ceva între leu și vulpe, cu calități intelectuale din ambele specii. Adeseori a încercat, prin mișcarea semnificativă din mustăți, priviri fixe, simbolistica cozii sau mârâieli în diverse și misterioase trepte sonice, să îmi transmită mesaje ancestral-înțelepte (din lumea celor cari nu cuvântă, dar latră inteligent). Uneori a reușit, cum s-a întâmplat cu lămpile. A fost cam așa:

Într-o zi alene de vară, sare deodată cu labele din față pe noptieră, pretinzând feroce că aleargă după o muscă. Nu exista picior de muscă în casă, să știți! Lovește lămpița mea favorită, imitație Gallé, made in China, și face țăndări abajurul. După dezastru, mă privește mândră (da, patrupedul era o domniță collie), înfruntându-mi supărarea. Dialogăm aprig din ochi și, după un timp, atinge ușor cu laba suportul de cană aflat tot pe noptieră. Suportul era o felie de agat cu irizări verzi-albăstrii, pe care obișnuiam să așez paharele sau cănile la marginea patului. Insistă în mișcare. Iau în mână agatul, aproape opac, și îl pun în lumina lămpii cheală, fără abajur, ca să descopăr ce o preocupa așa de mult pe interlocutoarea mea. 

Și atunci răspunsul veni ca o explozie: piatra căpătă deodată viață, deveni translucidă cu ape-ape de culori strălucitoare, verzi, turcoaz, oliv, acvamarin, smarald, către galben, către albastru, și iar de la început, dacă o mișcai în lumină. Era cu totul și cu totul o altă felie de piatră! Și, posibil, o altă lampă, mi-am zis. Cu abajur din agate grele, multicolore, ornate pe la colțuri cu frunze transparente. 

De acolo am plecat, de la câinuțul meu, care m-a învățat să colorez cu drag lumina!

3. În ce operă de ficțiune ți-ai petrece după-amiaza de mâine ?

Mi-aș petrece o după amiază în compania pelerinilor din cartea lui Geoffrey Chaucer, Povestiri din Canterbury, care au poposit la Hanul Tabbard, în sudul Londrei medievale, în drum spre Catedrala din Canterbury, pentru a se ruga la moaștele sfântului Thomas Becket.

Detaliile tehnice s-ar rezolva de la sine prin dulcele efort al unui zâmbet magic: aș înțelege deodată engleza de secol XIV și aș vorbi-o rimat în strofe reușite, veșmintele s-ar potrivi timpului și am fi cu toții imuni la schimbul de microbi și viruși din perioade așa de îndepărtate.   

Oftez ca pentru o transformare miraculoasă și deja simt că pot respira aerul curat din curtea hanului. Trec pragul ușii și, dinspre sala de mese, mă împresoară zgomote, mișcări și mirosuri de-a valma: strigăte de bucătari, servitori cu platouri și carafe imense jonglând printre meseni, oaspeți cu gura plină și mâinile în sosuri, vorbind tare și bând vârtos, arome gâdilătoare de carne friptă și alte bucate alese, chipuri diverse, grimase, râsete, strângeri de mană, antren. Viață!

În lumina lumânărilor, prin fumul gros, disting o masă lungă de stejar cu pelerinii rânduiți frumos. Mă așez strategic lângă un orășean între două vârste, cu ochii ca mărgelele. Era îmbrăcat cu grijă. Se uita și asculta atent pe toată lumea, luându-și, parcă, notițe în minte. Era al treizecilea pelerin, Geoffrey Chaucer însuși. 

La el voiam să ajung!

Mă salută politicos și privi peste masă, cu interes, la broșa de aur a unei fețe bisericești. O călugăriță dichisită foarte, cu gesturi prețioase și mondene mânca atent și curățel, ca într-un salon de cuconițe. 

– E Stareța?, întreb.

Dădu din cap că da. Schimbăm priviri complice: cu litere aurii, pe broșa ei scria Amor vincit omnia (dragostea învinge totul). Râdem cu poftă de frumoasa calugăriță plină de vise laice și, din acel moment, eu și preadistinsul meu mesean ne pornirăm să discutăm de tot și de toate: de poveștile lui încă nescrise sau neterminate și de vremurile schimbătoare. 

Adun cu sârg în minte tot ce mi-a spus poetul, ca să explic mai departe studenților mei adevărul Povestirilor din Canterbury.