Sunt voci care spun că familia și vecinii nu poți să îi alegi. Antropologic și cultural vorbind, vecinătățile au avut și au o semnificație aparte. Din perspectiva studiilor culturale, vecinătățile sunt creatoare de schimburi și de produse a căror complexitate face obiectul multor lucrări și studii de specialitate. La nivel individual, vecinătățile pot fi desemnate de proprietățile imediat de lângă sau de strada, cartierul, mahalaua ce funcționează atât ca unități administrative, cât și ca unele de apartenență. 

Articolul acesta se construiește în jurul unui episod al vecinătăților bucureștene de la începutul secolului al XIX-lea, ce a cunoscut și alte exemple similare chiar pe aceeași uliță. Casele Văcărescu-Bellu-Prager au o istorie îndelungată și complexă. Una din cele mai citate surse în literatura secundară este un studiu semnat de Alexandru Odobescu, în care discută despre personalitatea și casele lui Ienăchiță Văcărescu într-o manieră foarte hedonistă, plasând vechile curți boierești pe Podul Mogoșoaiei, în fața uliței Franceze (strada Carol I), modificate de Dimitrie Bellu. 

Sursa descrierii atmosferei așa-numit orientale, în care femeile din familie și slugile casei iau amploarea unui adevărat harem stil Ingres, este o relatare a episcopului Grigorie al Argeșului, identificat de mine ca Grigorie Râmniceanul – arhimandrit al mitropoliei în ultimii ani de existență a Academiei domnești (circa 1810-1820). Casa lui Ienăchiță, etichetată de Odobescu drept "curtea ostășească a spătarului și interiorul desfătător al satrapului" este exoticizată prin menționarea unei mulțimi de fete tinere:

"nimfe și baiadere, cu rochii de șaluri și de șevaiu, cu ii de borangic și de zăbranic cusute, îl slujeau, unind, pe lângă serviciul casnic, și talentele desfătătoare ale danțului, ale cântării și ale muzicei instrumentale. (...) nici Tersitul nu lipsi petrecerilor sale și Pitulicea țiganca, bufon femeiesc ce alerga pe atunci prin casele boierești."

Odobescu nu specifică sursa informațiilor legate de existența unui harem, dar am putea presupune că e vorba de membrii familiei și de o serie de informații preluate din varii izvoare. 

În 1833, casele se aflau în proprietatea căminarului Dimitrie Bellu. Acesta a depus în noiembrie o jalbă președintelui politiceștii judecătorii de Ilfov împotriva arhimandritului Ierothei, egumenul Mănăstirii Sf. Ioan cel Mare, că a deschis/construit o fereastră ce dă în proprietatea sa, fără înștiințarea și aprobarea lui.

Din documentele publicate în volumele istoricului George Potra, conflictul era încă nesoluționat și în data de 10 noiembrie 1834. Nu este o situație singulară, dimpotrivă, tot George Potra discută despre episodul din 1827, cu balconul boierului Constantin Bălăceanu subiectul unei jalbe a vecinilor. Lucrările au fost oprite de domnul Grigore Dimitrie Ghica și a fost întocmită o comisie care să cerceteze chestiunea.

În mod evident, cele două episoade nu povestesc decât un aspect al relațiilor de vecinătate bucureșteană și nu exclud relații de vecinătate suprapuse peste relații de rudenie, cum ar fi proprietățile cantacuzine de la capul Podului Mogoșoaiei. Curioșii ce vor să descopere istoria uitată a Mănăstirii Sfântul Ioan cel Mare pot urmări postările de pe pagina de facebook a Laboratorului de memorie urbană.