Pentru mine, amintirile copilăriei se rezumă la instantanee discrete, uneori doar la imagini vizuale foarte scurte, câteva cadre în succesiune, ca cele care se găseau pe riglele pe care și le doreau toți copiii din anii '80, acelea pe care le înclinai încet ca să vezi cum se schimbă desenele. Și, cu cât mă duc mai departe spre trecut, cu atât contextul e mai străveziu, iar ordinea instantaneelor se amestecă. Axa timpului e mototolită în capul meu, de parcă acea perioadă a vieții ar fi o ghirlandă de luminițe de Crăciun făcută ghem.

Nu știu dacă cea pe care o voi povesti acum este cea mai "răvășitoare" dintre aceste amintiri. Însă, deși a rămas și ea, ca celelalte, doar un cadru izolat, mi-a revenit, aducând cu sine întreaga stare asociată, în momentul în care am ascultat, mulți, mulți ani mai târziu, piesa "Acolo în vârf de munte" a formației Savoy. Și asta cred că înseamnă că m-a marcat.

Așadar, eram la țară. Nu mai știu dacă începusem școala primară sau dacă eram încă la grădiniță. Nu mai știu exact la care "țară", pentru că aveam mai multe rude la care mergeam ocazional, în vacanța de vară, numind respectiva ieșire mers la țară. Știu doar că din acel loc am plecat "la stână", ca să luăm brânză proaspătă de oi, însă, oricât aș strânge din ochi, nu-mi pot aminti împreună cu cine dintre părinți, unchi, mătuși, bunici...

Stâna respectivă nu era chiar aproape, parcă am ajuns acolo cu o mașină, deși nu sunt sigur, pe o pantă însorită a unui deal. De la cele câteva maghernițe de lemn și chirpici care străjuiau țarcul, se vedea o limbă de pajiște, ca o pârtie largă și puțin înclinată, mărginită în stânga și-n dreapta de copaci rari. Nicidecum un vârf de munte. Adulții cu care eram au vorbit cu ciobanul, acesta le-a spus că are brânza pusă deoparte, apoi cineva a întrebat de un miel, pe care trebuia să i-l ducem la întoarcere unui vecin. Iar ciobanul a răspuns că nu știa, de-aia nu l-a sacrificat încă, dar că se ocupă imediat băiatu'.

Țin minte vag discuțiile de după, parcă ai mei spuneau că se grăbesc, că nu mai așteaptă – probabil de mila mielului – parcă ciobanul insista, că dacă tot au venit cu mașina până acolo, de ce să nu i-l ducă la om, că oricum se întorceau și aveau drum – da, parcă așa se legau lucrurile, deci venisem cu mașina. Nu sunt sigur că într-adevăr a fost sacrificat atunci un miel și noi ne-am întors cu el. Poate că ciobanul a cedat și puiul de animal a mai prins câteva zile de viață.

Însă mi-a rămas întipărit clar în minte momentul în care băiatu' și-a înfipt în grabă mâna în lâna unui miel, la întâmplare, l-a dus într-un loc dosit, după una dintre barăci, apoi l-a încălecat și, ținându-l de mandibulă, i-a arătat amândouă fețele cuțitului.