Scriu aceste rânduri sub torentul din mass media și de pe rețelele sociale generat de ziua de 24 februarie (ca o bizară, crudă ironie, de Dragobete), când am asistat la invadarea Ucrainei de către Rusia, eveniment care a șters cu buretele, într-o clipă, cei doi ani de pandemie și restricții, ca și cum nu ar fi existat, ca și cum ne-am fi trezit dintr-un tip de scenariu (biopolitic, distopic) în altul, apocaliptic (cel nuclear), scos parcă de la naftalină, din imaginarul Războiului Rece, de care puțini își mai aminteau până în 24 februarie 2022. Fanii genului SF îl cunosc foarte bine din nenumăratele filme americane care au invadat cinematografele începând cu anii '50 ai secolului trecut, narațiuni marcate mereu de obsesia invaziei, fie extraterestră, fie rusească. Am fost din nou puși pe orbita unei așteptări înfrigurate a unui ceva de nenumit, care se ascunde sub o veche formulă care dă în continuare fiori tuturor, și anume "Vin rușii!", poate chiar a unui potențial dezastru atomic. Este un moment de maximă incertitudine, când orice evoluție pare posibilă, iar "tezele pentru era atomică", descrise de Günther Anders în 1962 sunt iarăși la ordinea zilei (de exemplu posibilitatea ca lumea să se sfârșească într-un dezastru atomic și să nu putem face nimic pentru a opri acest parcurs ireversibil).

Spre deosebire de vremea pandemiei, marcată de puternice diviziuni sociale, de această dată am asistat la o unificare: toată lumea pare să-și dorească să-l vadă pe Putin înfrânt sau măcar în buncăr, cu fiola de otravă în mână, pastișând filme cu sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Nu a trecut mult de când unele televiziuni de știri mai prezentau încă o versiune cool de Putin, chiar sexy, model de președinte care știe ce vrea, știe să petreacă, face sport, ba chiar seamănă bine cu Daniel Craig, cea mai recentă versiune de James Bond. Nici un cuvânt despre datele sumbre prezentate de jurnalista Anna Politkovskaia în cartea ei celebră, apărută încă din 2004 (Putin's Russia), ea însăși un caz relevant și tragic (asasinată în 2006). Probabil că, așa cum cuvântul cheie pentru 2021 a fost "vaccin", pentru 2022 va fi Putin (acesta fiind și antidotul implicit al celebrului virus).

Acum pare inutil, deplasat să mai discutăm despre orice altceva în afară de problema Ucraina-Putin-Rusia. Într-un mod neașteptat și oarecum indirect, a triumfat încă o dată acel cancel culture, care, pe vremea de mai ieri a pandemiei funcționa la nivel de instituții (prin închiderea celor culturale). Nu mai există loc de nuanțe, de scepticism față de discursul mainstream, la fel de isteric și panicard ca în vremea pandemiei, de discuții pe alte subiecte, la fel de arzătoare, cum ar fi moștenirea lăsată de politica ultimilor doi ani la nivelul organizării sociale (stare de alertă prelungită în continuare, certificate digitale, restrângerile drepturilor individuale de liberă circulație). Este ca și cum ne-am fi trezit în mijlocul celui de-al doilea război mondial, dar ca spectatori și totodată strategi, analiști, istorici, politologi, militari, jurnaliști în toată regula, corespondenți de război: fiecare cetățean are acum posibilitatea de a-și organiza propria gazetă de perete, de a face predicții, de a avansa ipoteze, de a se solidariza din fotoliu cu țara-victimă, de a participa la proteste de catifea. Este absolut grăitor cazul lui Margaret Atwood, celebra prozatoare nominalizată la Nobel, care, după știința mea, n-a protestat când au fost arestați recent liderii protestelor pașnice pentru libertate din propria-i țară (proteste cu justificare reală), când le-au fost identificate și blocate conturile (realitatea copia un aspect din Handmaid's Tale), dar a apărut imediat pentru a se solidariza cu Ucraina. Gestul, mai degrabă util pentru imaginea proprie, încununează nefericit eșecul Testamentelor (2019), roman lipsit de imaginație și forță epică, diluând inutil Povestea Slujitoarei, dar și scenariul serialului cu același nume, relatând implozia dictaturilor și întoarcerea la democrație, tocmai pe când urma să asistăm, pe plan global, la suspendarea mecanismelor democratice prin intermediul stărilor de urgență decretate la unison de aproape fiecare stat important de pe glob. E de la sine înțeles că suntem solidari cu Ucraina, dar nu cred că trebuie să transformăm această solidarizare într-un spectacol.

Ceea ce ar trebui să ne dea de gândit este modul cum funcționează grupurile pe rețelele de socializare în astfel de momente de cumpănă, în special Facebook, într-un mod foarte similar cu cel înfățișat de Fritz Lang în filmul Fury, din 1936: acolo mulțimea furioasă a unui orășel era dispusă să-l linșeze pe nefericitul protagonist (Joe Wilson, interpretat de Spencer Tracy), cu toate că acesta era închis, deși nevinovat, dar avea un tic comun cu acesta. Pe baza unei impresii de o secundă, oferită unor polițiști cu care se întâlnește într-un moment nepotrivit, se dezlănțuie torentul falselor acuzații.

Orice predicții am face, ele se dovedesc rapid eronate, orice subiecte de actualitate am aborda, ele se dovedesc prea repede depășite de evenimentele care se succed acum cu o viteză amețitoare, totul devine acum rapid inactual. Trăim o situație similară cu anii '40 ai secolului XX, așa cum se poate observa pentru cine ar reciti jurnalele sau publicistica scrisă atunci de scriitori precum Orwell, Mihail Sebastian, Jeni Acterian, Eliade sau Jünger. Și ei observau dificultatea de a mai face literatură, de a construi proiecte ample, cu reflexul scufundării în fragmentarism sau într-un blocaj al cuvintelor (ceea ce numeam într-un eseu din 2007, "literatura traumei").

Care poate fi răspunsul, antidotul pentru o asemenea scufundare în panică, frică, paralizie a simțului critic? Unul ar putea fi satira, comedia neagră pentru că acestea implică mereu o distanțare față de spaimele iraționale ale prezentului, livrate cu nonșalanță de orice mijloc de comunicare în masă. Să ne amintim de Dr. Strangelove, or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb, film apărut într-un moment de maximă tensiune între URSS și SUA, când testele nucleare erau la ordinea zilei, când părea că nimic nu va putea opri holocaustul nuclear. Filmul apărea în 1964, simultan cu Fail Safe, tratare plată, nesărată a aceluiași subiect: ce ar fi dacă ar apăsa cineva din greșeală pe butonul greșit, care ar declanșa mecanismele tehnice de anihilare reciprocă? Puțină lume mai știe de existența filmului Fail Safe, dar memorabile au rămas satira militarizării și a înregimentării oarbe, ironia la adresa încrederii totale în tehnică, având rezultate pe măsură (distrugerea lumii), discuția amicală între cei doi președinți de superputeri aflate în prag de război provocat dintr-o eroare, un dezastru nuclear care nu mai putea fi prevenit. Sunt curios dacă acel inginer rus care a salvat lumea de la un dezastru total în 26 septembrie 1983 a văzut sau nu Dr. Strangelove. Cert este că a salvat-o refuzând să apese butonul de panică, deși fusese avertizat printr-un mesaj eronat, că URSS fusese atacată de SUA (computerele arătau că atacul fusese lansat, iar protocolul cerea ca URSS să răspundă la fel, dar ofițerul Stanislav Petrov a decis că este vorba de o alarmă falsă).

Un alt remediu pentru astfel de momente de totală dezorientare ar fi chiar apelul la sfera secundarului (analizată de Virgil Nemoianu într-un excelent eseu), deci și refugiul în literatură, muzică, arte în general, în preocupările gratuite, care pot transgresa diviziunile aduse mereu în viețile noastre de factorul politic, de ideologii și sisteme de putere. După ce aceste conflicte vor trece, vor rămâne doar cărțile pe care acestea le-au inspirat.