Dacă e să spun repede ce înseamnă pentru mine Africa, sunt oarecum în încurcătură. Am tot felul de amintiri și impresii, dar din ele e greu de urzit o poveste.

În august 1980, proaspăt repartizată la Școala 105 din Popești-Leordeni ca profesoară de istorie (deși cu patru ani în urmă intrasem la Psihologie), directoarea m-a însărcinat să promovez 5 elevi dintr-a VII-a corigenți la geografie. Am încercat să refuz această primă responsabilitate pedagogică, pe motiv că nu stăpânesc materia în cauză. ‘’Luați manualul, îl deschideți, îl lăsați pe-o bancă 50 de minute, notați extemporalele și apoi îi treceți clasa’’, mi-a tăiat vorba noua mea șefă. Zis și făcut. Cartea s-a deschis la capitolul Africa.

Am citit și eu paginile cu pricina, la catedră, voit neatentă la viitorii mei elevi, până a venit timpul să culeg lucrările. Pe patru dintre ele erau copiate câteva fraze despre îndepărtatul continent. A cincea m-a șocat de-a dreptul : ‘’În Africa e negri chineji în pielea goală cu chiloți de cârpă e dealuri câmpi și ape stătător curgătoare.’’ Atât și nimic mai mult. Eram sigură că semnatarul își bate joc de mine. ‘’Da’ de unde, l-a văzut pe Tarzan la televizor’’, m-a calmat directoarea. Eu nu-l văzusem, n-avusesem niciodată televizor.

Îl văzusem, în schimb, în primii ani de studenție, pe prima pagină din Scânteia, pe președintele Republicii Senegal, Leopold Sedar Senghor. Era luminos și impunător, în comparație cu gazdele sale bucureștene. Vizita lui Senghor ne adusese și traducerea unora dintre poemele sale. Așa am descoperit negritudinea, balafonul, revolta anticolonială, retorica imnelor libertății. În plină dictatură, un șef de stat senegalez m-a făcut să mă pasionez de curajoasele suferințe africane. Nu-mi închipuiam pe-atunci că voi ieși vreodată din țară, iar când am trecut granița, în 1990, nu la plajele exotice ori la muzeele mișcărilor antisclavagiste îmi stătea gândul.

În 1998, fostul președinte Abdou Diouf, devenit Secretar general al Francofoniei, a avut o întâlnire bilaterală, la București, cu ministrul de Externe, Andrei Pleșu și, cumva, ca o ironie a sorții, eram și eu prin preajmă. Încă o dată, Senegalul îmi trimisese un semn. Rafinat, subtil, cald și înțelegător, Diouf avea să mă primească, în 2017, în reședința sa din Dakar.

Cu o memorie uluitoare, mi-a relatat scene și dialoguri din timpul vizitelor în România, inclusiv cearta dintre Tăriceanu și Băsescu, așa cum a fost ea percepută, în 2006, de participanții la Sommet-ul Francofoniei. A invocat, cu nume și prenume, interlocutorii care l-au impresionat. M-a întrebat de unii și de alții, dar știa multe despre multă lume și îi făcea mare plăcere să povestească.

M-a condus până la mașină și, spre stupefacția șoferului, i-a întins și lui mâna, înainte de a mă îmbrățișa zicându-mi la revedere.

În vara lui 2016 acceptasem, fără să ezit, oferta de a pleca în Senegal, pentru că în această țară, prin Constituție, ‘’președintele e primul protector al artelor și al literelor.’’ (Am aflat abia câteva luni mai târziu că, la pachet, primisem în grijă alte șapte țări din regiune.)

Doi dintre apropiații mei, care învățaseră pe de rost, ca și mine, încă din 1980, extemporalul de corigență mai sus pomenit, mi l-au recitat, amuzați, ca să-mi aducă aminte de unde plecasem. Deși, între timp, Karen Blixen (și Meryl Streep), Cesaria Evoria sau Ryszard Kapuściński intraseră în lista preferințelor mele, nu știam mare lucru despre Africa. Iar după mai bine de 3 ani de când tot învăț, am ajuns să cred că denumirea în sine a fost inventată pentru cei care vor să înghesuie totul, din comoditate, într-o noțiune utilă pentru vechile noi manuale de geografie și pentru corigenții de pretutindeni. Africanitatea e tot mai răspândită și sare în ochi pe tot globul. Africile sunt preocupate de integrare în centrele lor administrative și lipsite de apărare în fața exploziilor demografice de la periferii.

Am văzut, în acești ani, opt capitale vest-africane, foarte diferite una de alta, așa că pot depune mărturie, ca atâția alții: în conturul hărții continentale conviețuiesc nenumărate dialecte și prototipuri fizionomice, credințe tribale și orgolii naționale, straturi de istorie traumatizantă și strategii de supraviețuire, așa cum conviețuiesc opulența și mizeria, îngăduința și violențele, arșița orbitoare și întunericul înghețat, fâșiile de paradis și mormanele de gunoaie, moloz ori fiare vechi, cultul familiei și misoginismul, minunățiile artizanale, cultura sofisticată și improvizația inestetică, dansul îndrăcit și lentoarea mișcărilor de rutină, stratagemele autovictimizatoare și obsesia de a migra spre alte părți ale lumii. Asemănările și diferențele te pot pune deopotrivă pe gânduri. În Senegal, dacă ești străin și ieși singur pe stradă, fiecare localnic te trage de mânecă, vrea să-i spui ceva despre tine și să-ți fie de folos. În Cabo Verde, nimeni nu te bagă în seamă dacă nu dai tu bună ziua. Peste tot pe unde am fost, africanii de rând mi-au vorbit cu patos despre Hagi și m-au întrebat cum pot face rost de o viză în România. Fie ei elevi, meseriași, comercianți sau șomeri, nici unul dintre cei care m-au întrebat de unde sunt n-au confundat vreo clipă Bucureștii cu Budapesta.

Oricum, în Africa ai de unde alege, depinde ce cauți și ce-ți prisosește. Nicăieri negrul nu are atâtea nuanțe, praful atâtea forme de rezistență, lumina atîtea mirosuri, spațiul atâtea pliuri pentru suprapuneri de sunete, timpul atâtea ascunzători pentru nimic. Spre asfințit sau la miezul nopții, stoluri de păsări sfredelesc cerul și întorc pe dos cocotierii cu scrîșnete ca de bormașină. În după amiezile suportabile, alte stoluri răsfață lumea cu triluri catifelate sau mesaje zglobii. Nu-i rchip să afli, chiar dacă întrebi în stânga și-n dreapta, cum se numesc primele păsări și de ce sunt ele furioase, nici din ce specie se trag celelalte. În curtea câte unei vile, behăie cu behăit de moarte, câteva luni înainte de Tabaski, câte un berbecuț pe care pare că nu-l aude nimeni.

Câinii, în schimb, nu latră deloc. Dorm oricând și oricât la umbra palmierilor, de preferință la intrarea în vreun restaurant, și nu mișcă nici dacă sunt călcați pe coadă, deși deschid câte un ochi înțelegător spre cel care i-a deranjat.

Grupuri de cornute mai mari sau mai mici traversează tacticos străzile în metropole, dimineața și seara, printre atelaje de tot felul, autobuze zdrențuite, vehicule pestrițe, fumegânde și ruginite, mopeduri de diverse forme și dimensiuni, pietoni cu căști în urechi…

Se spune că vacile, caprele și alte patrupede se hrănesc mai ales cu cutii de carton înmuiate în apă.

Petrecerile de sfârșit de săptămână țin câte un întreg cartier, de pe la șase seara până spre răsărit, sub asediul boxelor și al tobelor, al bucuriei explozive, stridente, sfâșietoare. În zori sau la prânz, microfoanele unei moschei răspândesc peste lume jelanii cărora nu li te poți sustrage, chiar dacă nu le înțelegi.

La orice oră și cu orice prilej, se vorbește tare și mult, se strigă pe tonuri care pot aduce a ceartă, dar care pot fi expresii ale interesului sau ale tandreții. Peste tot - vestiții goourgoourlu/ debrouillarzi/descurcăreți într-ale vieții admirate de la distanță de cei plictisiți de prea mult bine.

În trafic, profitând de ambuteiaje, sau pe plajă, printre terase, în centreurbane supraaglomerate sau prin periferii sufocante, vânzătorii ambulanți te îmbie cu de toate, îți bat în parbriz, te trag de mânecă, așteaptă să-ți dorești ceva, sau pur și simplu să-ți pese de prezența lor…. Prin gropile de pe așa-zisele trotuare sau pe carosabil, statuete de abanos de felurite vârste alunecă grațios pe tocuri sau în șlapi, în sandale cu strasuri sau botine moderne, mândre și parfumate, iar cele cu copii în brațe sau de mână, în boubou-uri strălucitoare, insistă că trebuie să le dai ceva pentru cei mici, nu înainte de a te întreba de unde vii și de a te provoca să le strângi prietenește mâna.

La Dakar, dacă te încumeți să mergi 100 de metri pe jos, te claxonează 20 de taximetriști, unul după altul, scot capul pe geam cu o ofertă de transport, fiecare dintre ei ignorând că tocmai l-ai refuzat pe cel în spatele căruia rulează bară la bară. Dacă te pot atrage și plătești o cursă de cinci ori cât face, șoferii, adesea plini de brățări, lănțișoare și inele, trag apoi pe dreapta, pierduți pentru câteva ceasuri pe telefon și pe internet.

Dar de ce să te preocupi de agresiunea fonică sau de poluarea mult peste limitele admise, când culorile sunt atât de vii, comunicarea atât de directă, hărmălaia și lipsa de reguli atât de natural asumate? De ce să te obsedeze punctualitatea când știi că pe-aici ‘’vin imediat’’ înseamnă ‘’ajung când/dacă o vrea Dumnezeu, Insch’Allah’’, indiferent c-o spune spune instalatorul, doctorul sau polițistul din colț?

Pe de altă parte, în Africa nu ești deloc rupt de România. Cum să nu te simți bine în Bissau, unde premierul (ales între timp președinte) îți mărturisește brusc ‘’inima mea e la București"" și îți arată, pe telefon, poza unei brunete, despre care zice că ‘’e cea mai deșteaptă, frumoasă și extraordinară femeie din lume’’? Cum să nu-ți placă la Banjul, într-un hotel recomandat de un coleg occidental, când recepționerul te salută militărește, crezând că ai legături cu proprietarul, om de afaceri român, despre care, ce-i drept, tu nu auziseși niciodată înainte? Cum să uiți că, la Praia, 12 caboverdieni ți-au cântat ‘’Și-altă dată și-altă dată o s-o facem și mai și mai lată’’, după ce, peste două ceasuri, au ținut-o în bancuri cu ardeleni, olteni sau moldoveni, au depănat, în românește, răzând în hohote, amintiri despre anii lor de studenție la Brașov, Cluj, București, Iași sau Ploiești? Cum să nu-ți rămână gândul la Bamako, unde vreo 30 de conaționali, tineri sau mai puțin tineri, militari și civili, angajați în misiuni internaționale, te-au înconjurat cu tristețile și împlinirile lor? Cum să nu vrei să te întorci la Ouagadougou, unde foștii studenți burkinabezi în România au ținut să-ți repete că vor fi mereu recunoscători țării care i-a educat, în care au văzut pentru prima dată lumina electrică și au ascultat prima dată radioul… Cum să nu te simți în largul tău la Dakar, unde în celebra piață Soumbedioune, orice buticar știe că românii au bani și sunt generoși, pentru că, o dată sau de mai multe ori, o compatrioată de-a noastră a cumpărat de-aici un camion de genți, tablouri, statuete, țesături și obiecte diverse? Cum să nu te bucuri că într-o seară, la Abidjan, ai întâlnit comunitatea românească - frumoasă, multicoloră, dezghețată, integrată, unită, în pofida greutăților de tot felul, sau poate tocmai de aceea? Cum să nu te urmărească destinul Marilenei din Conakry, care a fugit, în studenție, de comuniști, apoi, măritată și mamă, de războaiele civile din Somalia și Liberia, iar acum nu are acte de identitate nici pentru ea, nici pentru cei trei copii (majori demult), dar speră că statul român o s-o ajute să intre în legalitate și să se întoarcă în România, unde nu are pe nimeni, dar unde același stat îi va oferi casă, masă și bani de-o afacere profitabilă?

Ce-i drept, dorul de România îi unește, dar îi și desparte, pe africanii care și-au petrecut anii de studenție pe plai românesc și pe românii care și-au căutat fericirea pe tărâm african. Cei dintâi nu și-au uitat profesorii, despre care vorbesc cu ochii în lacrimi și au nostalgii culinare pronunțate. Ceilalți nu plâng după gustul șuncii afumate, dar au de împărtășit experiențe amețitoare și de pus întrebări precise despre ce se întâmplă în politica bucureșteană. Africanii școliți la noi s-ar întoarce pe urmele trecutului și ale tinereții, la agape nesfârșite cu foștii colegi; românii - doar pentru scurte concedii în care au de rezolvat tot felul de trebi birocratice pentru noi călătorii și etape.

Și unii și alții sunt, pentru mine, co-autorii tabloului încăpător al lumii africane, în care apusurile, oceanul și ochii copiilor învăluie, cu bucuria lor, clipa cea repede ce mi s-a dat.