Scriu din frustrare. Am crescut la umbra ideii că fiecare e dăruit cu un talent, fie el cât de mic. Și tot cândva, în anii cețoși ai tinereții mele, fetele populare din clasa îl citiseră pe Coelho, care undeva spune că dacă îți dorești cu ardoare ceva, universul va contribui la realizarea dorinței tale. Eu populară n-am fost nicicând, iar pe Coelho n-am reușit să-l citesc decât în bancurile cu Becali, memorabilă părându-mi-se această mărturisire: “Cu galben am subliniat pasajele care mi-au plăcut și unde m-am identificat cu eroul cărții, iar cu verde pe cele care nu mi-au plăcut și nu le-am citit". 

Am încercat pictura, dar lipsa de talent s-a vădit de la primele pânze. Acuarele cumpărate de la Ikea zac și acum într-un raft al debaralei mele. O aștept pe fiică-mea să spună că îi trebuie tuburi noi la școală, ca să le pot scoate artistic, precum un iepure din joben, fără să fiu nevoită să mai trec pe la librărie. Și că tot vorbesc de minunea vieții mele, pe când eram însărcinată cu ea, am încercat să croșetez. O făceam seara, cu ochii în croșetă și urechile la știrile de la ora opt. Părea cumva că sunt eficientă... Singurul rezultat care poate fi folosit întru-câtva este o pătură strâmbă, din pătrate inegale, care déjà se destramă pe alocuri.

La sporturi sunt o catastrofă, prima rănită chiar și când se joacă volei pe plajă. De cântat... mai bine să trecem peste.

Veți spune, că sunt multe talente pe lume, cum, Doamne, nu reușesc și eu să găsesc unul. Unele tâșnesc cumva din personalitatea unor oameni - sunt normali, în aceeași barcă cu tine, până într-o zi, când afli despre ei că sunt master chef, sau că au urcat Everestul, sau că dețin premiul la European Dance Masters. Sau afli că și-au făcut firma și e profitabilă – ăsta, da talent! Cei în căutarea unei vocații sunt și mai aprigi – afli că prietena ta practică ikebana, origami, vorbitul motivațional, yoga tibetană, și câte și mai câte. Ei bine, mie universul nu mi-a scos nimic din toate astea în cale. Asa că m-am apucat de scris. 

Ma gândesc că poate am talent, de vreme ce tot trebuie să scriu cel puțin două rapoarte săptămânale și câte o dare de seamă zilnică. Mda, la astea aș punea spune că sunt talentată, dacă prin talent înțelegem că alții le citesc și apoi vin să discutăm pe marginea lor. 

Mai scriu și altele. Scrisorile către o prietenă din copilărie mutată în Franța, email-uri trimise către prietenii răspândiți în toate zările lumii, listele de cumpărături, textele WhatsApp, cu hieroglife-emoticon către mămicile cu copii în aceeași grupă cu fiică-mea, textele super îngrijite către profesoara sus numitei fiice… De scris, tot scriu cât e ziua de lungă, fie că vreau, fie că nu. 

De citit, citesc, ziua, ce trebuie, seara, ce-mi place, de multe ori același lucru pentru că am uitat ce am citit în ziua precedentă. Așadar, dacă asta fac toată ziua, înseamnă că scrisul ar putea fi talentul meu…

Și este distractiv. Scriu cu un pahar de vin roșu alături. Scriu și îmi imaginez că voi mă citiți, că poate zâmbiți sau poate vă regăsiți în cele ce scriu.