În luna august 1957, Erich Fromm, atunci profesor la Universitatea Autonomă a Mexicului, a organizat la Cuernavaca un atelier intitulat ,,Budismul Zen și psihanaliza", cu participarea lui D.T. Suzuki. Autorul a numeroase volume în limba engleză, japonezul Daisetz Teitaro Suzuki (1870–1966) a fost primul budist Zen cu echipament cultural adecvat explicării doctrinei orientale unui public occidental. În prima din cele cinci "Prelegeri asupra budismului Zen" de la Cuernavaca, numită "Răsărit și Apus", Suzuki caută să repereze punctele cardinale, ca să zic așa, față de care raportul fundamental al celor două weltanschauung-uri devine mai lesne de estimat. Pentru aceasta se folosește de două poezii.

Prima este un haiku de Matsuo Basho (1644-1694), care s-ar traduce aproximativ (via engleză) și cu indiferență pentru canonul de 17 silabe:

Cînd mă uit cu băgare de seamă

Văd traista-ciobanului înflorind

La poalele gardului viu!

Urmînd explicația lui Suzuki, am tradus ultimele două silabe ale haiku-lui (kana, singura inflexiune afectivă din poezie, ne spune comentatorul) cu semnul exclamării și n-am dat curs tentației de a-l traduce cu un măi, măăi, împrumutat din cîntecul popular local.

Cea de-a doua este o poezie de Alfred Tennyson (1809-1892). O copie a ei turnată în bronz împodobește monumentul din Lincoln înfățișîndu-l pe poet tot în bronz, cu un cîine la picior și o floare pe palma stîngă cu degetele rășchirate. O traduc cu toate hurducăturile, lipsind-o de rimă, ritm și orice alt ornament poetic detectabil cu ochiul liber:

Floare din crăpătura zidului,

Te smulg din crăpătură,

Te țiu aci, în mînă, cu rădăcină cu tot,

Floare mititică – dar, dacă aș putea înțelege

Ce ești tu, cu rădăcină cu tot, în întregime,

Aș putea cunoaște ce este Dumnezeu și ce este Omul.

Suzuki ne ghidează să observăm că Basho nu face decît să ia notă de neînsemnata floare fără s-o tulbure și fără a încerca să exprime sentimente sau gînduri profunde cu asistența ei. Suzuki ne asigură că, în sufletul oriental, apropiat de natură, chiar și această buruiană (a doua cea mai răspîndită, aflăm din Wikipedia) trezește reverberații nu mai prejos de cele stîrnite de priveliștea Himalayei sau de valurile oceanului.

Tennyson, la rîndul lui, cum vede floarea în crăpătura zidului, cum o smulge, cu tot cu rădăcină, iar ea începe să veștejească, remarcă Suzuki. Aș mai observa că englezul nu stă să numească planta, ea rămîne anonimă, în schimb este recrutată pentru o misiune nobilă. Va servi ca pistă de decolare pentru năzuințele înaripate ale victorianului, care va repeta binecunoscuta idee a reflexiei macrocosmului în microcosm. Ne spune că anonima floare dezrădăcinată i-ar putea servi pentru înțelegerea unor chestiuni presupuse cu adevărat importante. Implicația revelată de Suzuki: Tennyson urmărește să înțeleagă ceva (operație a intelectului, nu a rațiunii) în afara lui: subiectul poetic este exterior obiectului, atît florii, cît și Omului și lui Dumnezeu. 

Nu voi urma de aici calea, interesantă de altminteri, a prelegerii, fiindcă prefer să mă las întrerupt de Ianache Văcărescul (1740-1797):

Într-o grădină,

Lâng-o tulpină

Zării o floare ca o lumină;

S-o tai, se strică,

S-o las, mi-e frică

Că vine altul și mi-o rădică.

Boierul cu ișlic suferă de abstracțiunea englezului (floarea este anonimă), cumpănește, apoi imediat respinge cruzimea occidentală (ar regreta moartea prin tăiere) și nu împărtășește nici ambițiile epistemologice ale acestuia, în schimb îl frămîntă un gînd care nu tulburase cugetele celorlalți doi poeți: "vine altul și mi-o rădică". 

Nici eu nu mă simt înclinat tennysonian și nu mă voi lansa în elaborarea implicațiilor. Prefer să las poezia Văcărescului, modestă precum traista-ciobanului, să se așeze lin unde se cuvine, între cele de Basho și Tennyson și să chibzuiesc în tăcere la semnificația celor trei laolaltă.