Nu am înțeles niciodată de ce românii (și, implicit, mediile editoriale românești) nu au acordat mai niciodată importanța cuvenită benzii desenate. Evident, nu vreau ca prin aceste cuvinte să deplâng absența totală a acestei forme (literare?, artistice?)  în spațiul nostru, ci doar să îi remarc minoratul cauzat, cel mai probabil, de o înțelegere eronată a scopului său. Astfel, depășind cele câteva apariții revuistice clasice mai mult sau mai puțin longevive, precum Rahan ori comics-urile Marvel, sau mai recentele Harap Alb continuă care par a fi subsumate mai degrabă amatorilor de filme de acțiune ori nostalgicilor, banda desenată riscă (sau deja nici nu se mai pune problema) să fie deseori catalogată de cititorii români drept un gen inferior asociat cu divertismentul facil, satira politică, infantilismul etc.

Cu alte cuvinte, percepția care pare să se fi instalat de mai bine de câteva decenii condamnă banda desenată la, cel puțin, două categorii distincte: una destinată adulților (cum este cazul caricaturii ce ascunde un subtext deseori cinic), iar cealaltă destinată copiilor (și implicit "adulților-copii") sau cititorilor "leneși" care nu se pot mulțumi cu o carte "adevărată". Din păcate, acest extremism ridicol prin care mulți dintre acești cititori consideră că imaginea nu poate depăși complexitatea discursului literar, privind banda desenată ca pe un fel de avorton al unui proiect literar "serios", ne-a făcut ca mult timp să nu fim conștienți de potențialul extraordinar al unui gen literar / artistic a cărui valoare fusese deja intuită și exploatată cât de poate de bine de spațiul Occidental sau de cel de peste Ocean: romanul grafic.

Este greu de surprins în câteva cuvinte complexitatea și gradul de maturitate pe care romanul grafic l-a atins, de exemplu, în Franța. Tot astfel, cititorului român de rând i se poate părea imposibil ca romanul grafic să atace teme dificile, așa cum o poate face orice alt roman, precum războiul, dictatura, moartea ori depresia.

Din fericire, o inițiativă editorială căruia îi sunt pe deplin recunoscător a reușit să importe câteva dintre capodoperele acestui gen.

Mă refer la Editura ART în catalogul căreia se găsesc de aproape un deceniu clasicele Persepolis scris de Marjane Satrapi (minunata, splendida biografie a unei fete care asistă la procesul islamizării Iranului), Maus de Art Spiegleman (una dintre cele mai dureroase și terifiante "fabule" ale experienței tragice în lagărele naziste) sau V de la Vendetta de Alan Moore (ce atacă principiile unei distopii, într-o excelentă poveste "neo-orwelliană" despre actul disidenței).

Totodată, nu pot să trec cu vederea alte publicații precum autobiografia Casa veselă scrisă de Alison Bechdel care a intrat în topurile cărților marcante ale comunității LGBT sau foarte recenta traducere după Îndrăznește să dezamăgești de Özge Samanci în care istoria tumultuoasă a Turciei secolului trecut este trecută prin filtrul sensibilității unei fete incapabile să-și găsească propriul drum în viață.

Nu este acum momentul pentru a vorbi mai detaliat despre fiecare în parte. Vă las mai întâi să le descoperiți.

Ah, era cât pe ce să uit. Tot la Editura ART a apărut în 2019 excelentul volum-manual al lui Scott McCloud, Să înțelegem benzile desenate. Să le “înțelegem", deci, să le citim și să le apreciem! Pentru că și benzile desenate pot fi literatură. Și încă una foarte bună.