În legătură cu receptarea scrierilor lui Urmuz s-a remarcat adesea paradoxul că unei opere de dimensiuni liliputane (însumând mai puțin de o sută de pagini) i s-au consacrat mii de pagini de exegeză, fără ca interpretările cele mai sofisticate să reușească să le epuizeze substanța misterioasă. Sau, ca să folosesc un cuvânt drag scriitorului, fără să le descifreze până la capăt "miezul" ascuns.

Un explorator atent al universului urmuzian va remarca, fără îndoială, însemnătatea numelor proprii în articularea acestei lumi insolite, ale cărei semnificații se dovedesc și astăzi dificil de decelat și al cărei relief neobișnuit i-a derutat pe mulți exegeți din perioada interbelică.

Pseudonimul scriitorului (născocit, după cum se știe, de Arghezi, cel care a reușit, după multe stăruințe, să-l convingă pe Dem. Demetrescu-Buzău să încredințeze tiparului câteva dintre schițele sale "aproape futuriste"), are, la rându-i, povestea sa. Lingviștii îl plasează în relație cu substantivul comun "hurmuz, -uri", ce desemnează un soi de mărgică sau bilă de sticlă, termen despre care se crede că ar fi intrat în limba noastră pe canale levantine (fiind legat de toponimul cu sonoritate similară, Hormuz, numele insulei iraniene vestite pentru comerțul cu mărgele). Oricum ar fi, intuiția argheziană a funcționat fără cusur, iar pseudonimul s-a impus rapid, ridicându-se la înălțimea numelor proprii din ficțiunile urmuziene.

În privința acestora din urmă, e demn de subliniat faptul că tot mai multe articole și studii critice apărute în ultimii ani aduc în discuție, din ce în ce mai insistent, rolul și însemnătatea onomasticii în configurația Paginilor bizare. Mă gândesc, de pildă, la substanțiala analiză a lui Corin Braga din studiul său Urmuz, paralogicianul, în care criticul clujean identifică, printre procedeele predilecte ale autorului, "lectura literală a semnificanților și lectura la propriu a sensurilor figurate". Cu precizarea, importantă, că primul procedeu se aplică mai ales în cazul numelor proprii. În aceeași ordine de idei, mă gândesc și la câteva paragrafe miezoase ale lui Șerban Foarță, dintr-un număr de acum câțiva ani al Dilemei vechi consacrat lui Mircea Horia Simionescu. Propunând o posibilă (și ingenioasă) paralelă între MHS și Urmuz, Foarță consideră că, în fond, ideea Dicționarului onomastic, primul volum al tetralogiei Ingeniosul bine temperat, se regăsește, in nuce, într-o notă amplă, strecurată de Urmuz în subsolul schiței Algazy & Grummer. Pasajul cu pricina merită citat în întregime:

Ne permitem a crede că numele de Algazy sau Grummer, după imaginile ce trezesc prin muzicalitatea lor specifică ˗ rezultat al impresiunii sonore ce produc în ureche ˗ nu par a corespunde aspectului, dinamicii și conținutului acestor doi simpatici și distinși cetățeni așa cum îi știm noi din realitate... Ne permitem a arăta mai sus cititorilor cum ar fi trebuit și cum ar fi putut să fie un Algazy sau un Grummer "in abstracto", dacă dânșii nu ar fi fost creați de o întâmplare, o soartă care mai deloc nu ține seama dacă obiectele creațiunilor ei corespund, în forma și mișcarea lor, cu numele ce li s-a hărăzit. Cerem scuze d-lor Algazy & Grummer pentru observările ce ne permiserăm mai sus; o facem însă și din dorința de a-i servi, deșteptându-i din vreme asupra măsurilor de îndreptare în această privință. Se pare că remediul nu ar putea fi decât unul și singur: sau să-și găsească fiecare alt nume, în adevăr adecvat realității lor personale, sau să se modifice ei înșiși, cât mai e timpul, ca formă și ca roluri, după singura estetică a numelor ce poartă, dacă vor să le mai păstreze...

La lectura acestor rânduri filologii vor fi ispitiți, mai mult ca sigur, să dea fuga la bibliotecă (fie ea și una digitală), pentru a reciti Cratylos, dialogul platonician despre "dreapta" potrivire a numelor și, eventual, câteva pagini din Cursul de lingvistică generală al lui Ferdinand de Saussure.

Ceea ce mi se pare însă esențial în cazul jucăușei note de subsol de mai sus este faptul că Urmuz a intuit cu precizie capacitatea antroponimelor de a introduce în text o suită de conotații difuze, de aluzii mai mult sau mai puțin transparente, de impulsuri ficționale, chiar, deschizând astfel căi de acces spre povești anterioare sau posibile. Și a făcut-o discret, într-o notă de subsol, dar cu nonșalanța unui onomant desăvârșit.

Nu e, așadar, deloc întâmplător că multe proze din Paginile bizare își introduc în scenă protagoniștii încă din titlu (trimițându-ne cu gândul instantaneu la cuplurile caragialiene Lache și Mache sau Smotocea și Cotocea). Emil Gayk, Algazy & Grummer, Pâlnia și Stamate, Cotadi și Dragomir, Ismaїl și Turnavitu sunt câteva dintre cele mai faimoase personaje urmuziene care dau și titlul schițelor în care apar. Nici Fuchsiada, poemul "eroico-erotic și muzical în proză" nu face excepție, din moment ce nu exclude prezența mai multor fantasme lexicale, ci evocă simultan entități ale lumii reale (muzicianul Theodor Fuchs) și ale lumilor ficționale preexistente (epopeile antice).

Însă cazul cel mai interesant, din perspectiva onomasticii, rămâne, după părerea mea, Ismaїl și Turnavitu. Și asta nu doar pentru că sonoritățile numelor proprii deschid aici breșe către o multitudine de paliere semnificante, inclusiv către un Orient abstract, în care metamorfozele din basmele celor O mie și una de nopți capătă înfățișarea unui "coșmar burlesc" (după inspirata formulă a lui Eugѐne Ionesco). Mai semnificativă mi se pare împrejurarea că aceste sonorități, pe măsură ce dislocă granițe conceptuale și ontologice, reușesc să le confere personajelor pe care le desemnează stranii proprietăți fractale. Asemenea acelor forme neregulate care, după cum se știe, se pot reduplica la infinit (pentru că orice parte aleasă în mod convenabil devine similară cu o alta, mai mare sau mai mică), figurile bizare plăsmuite de Urmuz (și implicit lumile pe care aceste personaje le populează) sunt doar la prima vedere haotice și incongruente. Poate că lumile respective se situează dincolo de capacitatea noastră de înțelegere, întrucât presupușii lor indivizi și presupusele lor proprietăți violează obișnuințele noastre logice și epistemologice. E dificil să admiți, într-adevăr, că un individ uman poate fi compus "din ochi, favoriți și rochie", că vegetează cea mai mare parte a anului conservat într-un borcan din podul locuinței "iubitului său tată" și că adoră "să se agațe de grinzi pe la diferite binale" cu ocazia serbării tencuitului, "cu scopul unic de a fi oferit de proprietar ca recompensă și împărțit la lucrători". Sau că Turnavitu poate fi simultan întruchiparea unui individ arivist și a unui ventilator. În asemenea cazuri i se cere cititorului să dovedească o flexibilitate și o disponibilitate extrem de largi din moment ce i se propune să ia drept sigur ceva ce cu greu mintea omenească poate să conceapă.

Și totuși, o lectură atentă (care să nu excludă complet datele biografiei lui Dem. Demetrescu-Buzău), ne va conduce către constatarea că, prin asemenea personaje bizare, botezate cu nume ambigue, ca Algazy, Grummer, Ismaїl sau Turnavitu, Urmuz a descoperit, o dată cu funcția terapeutică a ficțiunii și capacitatea ei de a genera lumi (im)posibile. Numele proprii au această capacitate rară de a înlesni intersectarea mai multor straturi narative, de a ajuta la înnodarea firelor istoriilor prezente cu ale altora, din vechime. Pe scurt, de a arunca punți între trecut și viitor, între vizibil și invizibil, provocându-ne să încercăm reconstituirea unor ipotetice (și savuroase) genealogii literare. Este edificator, din acest punct de vedere, destinul, livresc și istoric, al numelui Turnavitu. Fără doar și poate, Urmuz este cel care a făcut ca el să devină faimos, însă despre un personaj cu acest nume vorbesc și cronicile rimate din secolul al XVIII-lea (de pildă cronica pitarului Hristache). Se pare că negustorul fanariot care purta acest nume era un ins "învârtit" (un descurcăreț al epocii, reușind, asemenea șambelanului de viezuri al lui Ismaїl, să cadă mai totdeauna în picioare). În plus, era – din câte se pare – nedespărțit de extravagantul domn Mavrogheni (un soi de Ismaїl din veacul fanariot), și, în general, era implicat în majoritatea comploturilor și daraverilor tainice din din epocă. Nu e de mirare că în Calpuzanii lui Silviu Angelescu dăm peste un portret memorabil al unui Dumitrăchiță Turnavitu, care avea obiceiul, "vătămător pentru alții, de-și tot flutura mâinile când vorbea, de gândeai c-are să zboare ca pasărea". Îl regăsim, mai recent, în paginile volumului Ciudățenii amoroase al Doinei Ruști și nu lipsește nici din Dicționarul onomastic al lui MHS. Dacă l-am căuta cu atenție, sunt sigură că l-am putea descoperi și astăzi prin vreun cotlon al Bucureștilor (nu exclusiv pe Strada Arionoaiei!). Căci Turnavitu, cu toate bizareriile lui, rămâne strâns legat de lumea lui Dinu Păturică, a lui Gore Pirgu și Kir Ianulea. Și a tuturor desfătărilor ilicite. Căci într-un nume se pot ascunde taine fără număr și povești fără sfârșit.