Paris, 3 septembrie 1860.

Cel mai frumos la Paris este bulevardul cu ai săi trecătorii și ale sale mistere. Ori de câte ori cineva îl îmblânzește cu pasul, tălpile îi sunt cuprinse de o contracție galvanică, de la trotuarul de asfalt pe care în fiecare clipă bărbații își târșesc pantofii, femeile își fâlfâie rochiile, ca să nu mai vorbim de târfele care își așteaptă asemeni preoților la liturghie "enoriașii" plăcerilor carnale pentru a le satisface fetișurile. La această oră când soldații de plumb ai bulevardului, felinarele, sunt lipsiți de strălucirea fumegândă, când ceștile de cafea răsună pe mesele de marmură, alienistul Charles, un bărbat înalt cu părul și mustața grizonate, merge agale către ospiciul de la Salpêtrière, învăluit în fumul țigării și privind la trecătorii bulevardului. Îmbrăcat într-un costum negru, ce amintește de uniformele militare prin curățenia ireproșabilă, un pardesiu ce cade asemeni unei cortine pe trupul său cu umeri lați și ținând în mână un soi de valiză, nu prea mare, dar posibil grea, căci o trecea destul de des dintr-o mână într-alta. Spre deosebire de alte dăți, strada era foarte vivantă, oamenii mișunând de colo-colo ca niște furnici în mușuroi, iar trăsurile și birjele parcă se încâlceau pe strada lungă cât o bătaie de pușcă. În ciuda agitației, Charles își continuă drumul pe bulevardul animat, privind oamenii dincolo de aparențe; îi plăcea să ghicească gândurile și emoțiile după expresia chipului. Pe măsură ce înaintează, începu să audă un melos ciudat. Înainte să-și dea seama ce se întâmplă, melodia hipnotică l-a cuprins și a început să-l împresoare. Era o melodie dulce, dar încărcată de o tristețe neobișnuită, care se revarsă în jur ca un balsam vindecător pentru fiecare suflet rănit. În cele din urmă, nu a mai putut rezista și își întoarse privirea către direcția sunetului. Privirea îi este cuprinsă de o clădire de cărămidă ce se afla într-un ungher întunecat, aproape ferită de ochii trecătorilor, cu geamuri sparte, fără uși și câteva zdrențe fluturând în vânt, care aminteau de draperiile de brocart. În fața ei stă, sub felinarul stins, un bărbat cu barbă albă, îmbrăcat în haine zdrențuroase și un petic de piele pe ochiul drept, care cântă la vioară Sonata lunii. Mâinile lui, late la vârful degetelor și acoperite cu mizerie și fire de păr, mânuiesc arcușul cu o forță sălbatică, făcând vioara să se cutremure. Charles se opri câteva clipe și încercă să-i citească pe chipul ridat, plin de mizerie și răni, povestea, căci fiecare chip uman este impregnat, fie că vrea, fie că nu, de o poveste; orice semn, rid, crispare, zâmbet spune o poveste care stă ascunsă în infernul mentalului. Privind mai mult în gol decât la fața violonistului, Charles fu cuprins de o melancolie profundă; mintea îi zbură către soția sa Ève, răpusă, cu mult timp în urmă, de tuberculoză. O iubire cu un final brutal: el rămânând sclavul amintirilor, care se claustrează și se înconjoară de studenți și nebuni, iar ea devenind îngerul lui păzitor. În aceeași clipă, Charles își dădu seama că în fața sa se află un altfel de nebun, unul care a găsit în muzică un refugiu din lumea crudă și nedreaptă; apoi se gândi că nici un om nu poate fi mental complet sănătos, nici măcar el, căci fiecare om are un strop cât de mic de nebunie. Fără a schița vreun cuvânt și lăsând trecutul în urmă, Charles își continuă drumul către ospiciu lăsând deoparte starea letargică a melancoliei. Vântul scutura coamele îngălbenite ale pomilor, iar în melanjul cu agitația trecătorilor și trăsurilor creează parcă o simfonie nebună în ritm crescendo. Charles mergea atent de-a lungul bulevardului, cât mai aproape posibil de clădiri, strecurându-se printre mulțimea de oameni ca un vierme, în cele mai mici crăpături, pentru a putea ajunge cât mai repede. În această agitație, bulevardul are acel aer de bizar și carnavalesc: varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii — opera îndeobște a amalgamului de arhitecți, care mai de care să-și arate măiestria — mărimea bizară a ferestrelor, în raport cu piticismul anumitor clădiri, ornamentele și basoreliefurile, ridicole prin grandoare, amestecul de frontoane grecești și chiar ogive, fac din bulevardul parizian o caricatură. Charles ajunse cu greaua lui valiză la intrarea care duce către ospiciu. Un grilaj înalt și greoi din fier dovedea o grădină cu copaci și bănci, în spatele căreia se ridica impunător clădirea ospiciului cu ziduri înalte, construite din piatră și cărămidă, care dădea impresia unei închisori. Ajuns în fața ușii de la intrare, alienistul este întâmpinat de asistenta medicală șefă, Eugénie, o femeie elegantă, cu părul aproape blond, căzut în bucle peste umerii palizi și ochii mari de un albastru închis, buze roșii și față de porțelan, sigura care se ridică la așteptările lui.

— Bonjour chérie!, salută respectuos Charles, având vocea ușor răgușită.

Eugénie schiță un zâmbet, apoi rosti cu sfială și cu un soi de repeziciune a vocii:

— Monsieur Charles, nu mai este timp, studenții vă așteaptă deja în amfiteatru.

Spre deosebire de alte ospicii, Salpêtrière este atât un loc pentru alienați, cât și un loc unde studenții, din ultimul an ai Facultății de Medicină din Paris, vin pentru a participa la cursurile neconformiste ale lui Charles. Dincolo de zidurile spitalului Salpêtrière, omenii și o parte dintre studenți își închipuie femei dezbrăcate ce aleargă pe culoare, urlă și se dau cu capul de pereți, isterice ce își desfac picioarele pentru a se dărui bărbaților sau unor amanți imaginari, bărbați ce se masturbează la fiecare colț, persoane agățate de lustre, grilaje sau care au vedenii. Unor astfel de mentalități, pe care și un păcat venial le îngrozește, fie că aparțin unor studenți, burghezi sau proletari, gândul la acești nebuni sau proscriși ai societății le stârnește curiozitatea și le alimentează fricile. Nebuni îi înspăimântă și îi fascinează deopotrivă. Dar să lăsăm deoparte prejudecățile pe care trebuie să le înfrunte și să le combată acest ospiciu.

După ce parcurg câteva culoare înecate în razele soarelui și deschid câteva uși batante, Eugénie și Charles, intră în culisele amfiteatrului. Din culisele scenei, înainte de a începe spectacolul "letargic", căci cursul său era mai mult un spectacol, o piesă de teatru a nebuniei, Charles privi fiecare colț al sălii. Pereții și tavanul sunt înveșmântați cu picturi, unde se pot admira anatomii și corpuri, scene care amestecă figuri umane goale sau îmbrăcate, anxioase, sănătoase sau smintite; o adevărată expoziție de artă a nebuniei. Pe lângă bănci, dulapuri grele, ce stau alineate ca un pluton, poartă în ele toate amintirile care ar putea fi păstrate într-un spital: cranii, humeruși, creiere în borcane cu formol, busturi de piatră ale unor pacienți celebrii în arta nebuniei și un talmeș-balmeș de instrumente. Doar privind aspectul acestui amfiteatru, studenții asemeni unor spectatori au impresia că vor participa nu doar la un simplu curs, ci la ceva mai mult; acel je ne sais quoi ce depășește puterea rațiunii umane. Fiecare detaliu pare să fie într-o armonie bizară, creând o atmosferă de mister și enigmatism. Cu carnețele și penițe, cu mustățile răsucite ca niște muschetari din romanele lui Dumas și cu trupurile drepte, înveșmântate în costume de un negru intens — parcă erau croite din lipitori de smoală —, studenții așteptă cu o oarecare nerăbdare apariția vedetei zilei, alienistul Charles de Bovary. Dar iată-l că apare. În sală se face o liniște mortuară, iar singurul lucru ce se mai aude este vocea răsunătoare a lui Charles.

— Bonjour, Messieurs! Vă mulțumesc că ați venit astăzi într-un număr așa de mare. Cursul la care veți asista este o demonstrație de hipnoză asupra unei paciente ce suferă de suicid și isterie severă.

Charles se impune fără prea mare efort, cu silueta lui alungită ce amintește de eleganța și demnitatea sculpturilor eline, în fața acestui public, care îl privește cu fascinație. Are privirea precisă și impenetrabilă a medicului care își dedică fiecare clipă a existenței sale în studierea acestor oameni respinși de familie și societate. Știe că a căpătat o anumită autoritate și prestanță la Paris și o exercită, convins fiind că i-au fost acordate într-un singur scop: de a contribui prin munca sa la progresul medicinei.

— Faites amener la paciente!, rosti Charles.

În amfiteatru începură să se audă din toate colțurile șușoteli de nerăbdare și curiozitate. Eugénie aduse pacienta alături de Charles. Simte că pacienta e neliniștită datorită tremurului ei ușor, iar brațele pe lângă corp, capul plecat și respirația necontrolată îi trădează starea de neliniște.

— După cum puteți vedea pacienta este o femeie foarte atrăgătoare, de treizeci și cinci de ani, care se află sub îngrijirea și protecția mea la Salpêtrière, rosti Charles cu o oarecare mândrie.

Privirile studenților străpung pacienta, parcă ar privi dincolo de rochia ei albă. Doar Eugénie era sigura care-l privea cu satisfacție pe Charles. De fiecare dată când îl vede pe Charles vorbind în fața publicului său, în minte îi apare imagini de la începuturile acestui om. L-a văzut studiind, cercetând, notând, trând oamenii de toate felurile — de la forme ușoare de melancolie până la simțiți — și, în cele din urmă, ajungând de-a lungul carierei sale la "concluzii" și descoperiri pe care nimeni altcineva nu le-a făcut până la el. În mintea ei, Charles este un Shakespeare al sonetelor făurite din maladii mintale. Dar dincolo de această admirație a carierei, dincolo de această colegialitate, există o poveste de dragoste ce mocnește ca un opaiț în inima lui Eugénie și care se stinge odată cu micile plăceri ale trupului.

(fragment de roman în lucru)