Alexandru Lamba a reușit în romanul Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte să comaseze lumile interioare ale personajului său, Horia, prin exprimarea lor într-o formă vizibilă, să transpună fricile, dezamăgirile, temerile, moartea, păcatul, în imagini. Pare că citim o biblie răsturnată, prin trimiterile clare de la începutul fiecărui capitol. Sfaturile părintelui Ghenadie sunt privite ca pilde și fix după ele urmează opusul, păcate ce se înlănțuiesc fără rațiune. Pare că demonii își fac de cap sub lumina binelui. Ce mă duce cu gândul la Baraka? Păi, asemeni artistului, Horia ajunge în punctul de a se lua la trântă cu iconografia ortodoxă, tinde să dilueze orice barieră și profanul să se amestece cu sacrul, sfinții având diverse poziții sexuale, frânghii și sfârcuri, cina cea de taină căpătând valențe transexuale, "cruci contorsionate având membre cu musculatură umană proeminentă, unele dotate cu falusuri". Baraka style. Cine a avut curiozitatea să vadă o expoziție de-ale artistului știe la ce mă refer. Bine, deosebirea este că la Baraka avem în plus o reliefare a morbidului, o camuflare a imaginii sfinte sub imperiul unor descompuneri animaliere, ca o întrebare cum ar arăta omul credincios în pragul descompunerii, în loc de cap având cranii de animale? O frescă modernă a iadului, să-i spunem. O punere în lumină a răului ajuns în punctul de a conduce lumea și de a o distruge.

Ce face Horia? Nimic în aparență, dar tragic în esență. Un corporatist ce-și face treaba conștiincios în IT, care are o relație ok cu colegii de birou, dar căruia i se înscenează (sau nu) moartea pisicii Biancăi de la HR. În urma suspiciunii decide să lucreze remote și să se relocheze la o căsuță de lângă Dunăre împreună cu soția lui. De aici începe decăderea, Janko, sârbul care îl ajuta să spargă lemne este judecat pe nedrept în urma unei afirmații la beție, Horia, după un chef de sfârșit de an, se întoarce noaptea cu soția prin șantier și întâlnește un om al străzii în urma căruia apare o moarte, divorț, retragere, pictură cu sfinți, seminare teologice, bătăi, reîndrăgostire, salvarea unei fete de la un proxenet și încă o moarte. Totul în 212 pagini. Remarcabil modul cum a reușit să construiască romanul, să-l structureze, fiecărui episod corespunzându-i un păcat. Zici că vedem iadul lui Dante care, alături de Petrarca, descifrează păcatele de căpătâi. Sau am putea să ne ducem cu gândul, cum remarca Liviu G. Stan în prefața romanului, la vămile sufletului. Numerologia vămilor în ortodoxie se rezumă undeva la 20 sau 24. Aici, Alexandru Lamba și-a creat propriul sistem de vămi, care pare o comasare a celui ortodox, conținând în plus două păcate capitale și ambele legate de moarte.

Interesant este că vocea la persoana I oferă unicitate și cursivitate romanului, fără să obosească. Acțiunea curge în molcomia ei, nu sunt evenimente extraordinare, dar sunt de impact. Alex pare că ne prezinte câte un păcat ca pe un croșeu la ficat, nu știi de unde vine, dar știi că doare. Însă ce mi-a plăcut îndeosebi a fost modul în care a ales Horia să renunțe la el în detrimentul binelui. Răul din el a fost supus binelui, într-un fel de împăcare cu el și cu viața lui, un ultim testament de iertare a lui cu el. Oricum nimic nu mai avea sens iar iubirea pe care a simțit-o, singura bucurie din ultimele luni din viața lui a devenit atât eliberare, cât și durere. Un alt aspect pozitiv a fost demnitatea cu care Horia și-a dus viața mai departe, cum a îndurat și s-a retras în sine, cum nu a făcut ceva nebunesc. În urma seriilor de necazuri pe care le-a făcut fără voia lui sau au fost împinse de un soi de protecție și adrenalină, el nu are momente de spargere a buboiului interior, ci doar lovește sacul de box. Însă nu este de ajuns. Tensiunea negativă, starea de rău nu se poate rezolva doar așa. Nici chiar pictând tablouri blasfemice, ca tragere la răspundere a divinității pentru problemele lui. Batjocorirea atârnă din ce în ce mai tare pe sufletul lui.

Însă finalul chiar merită premiul Ficțiunea pentru categoria "Cel mai bun final de operă", cel puțin prin mesajul tonic, prin salvarea binelui, chiar cu prețul vieții. Un fel de ultim botez, o ieșire din lume cu gândul că a salvat un om, răscumpărându-și păcatele.

În "Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte" nu avem o morală directă, ci una subtilă, pe mai multe straturi. Prietenia contează când omul se află în pragul divorțului, prietenia contează când ești în pragul morții, prietenia contează oricând și punct. Darul se face pentru a aduce un pic de fericire în om, dar este necesar să fie și întors, uneori poate cu dobândă mare, alteori cu propria viață în detrimentul fericirii unuia dintre ei.

Poate ce nu mi-a plăcut în mod deosebit a fost episodul despre sportivi și meciuri aranjate. Părea dintr-un alt film, ținând cont de cum evoluase acțiunea, dar am înțeles că trebuia creat spațiul pentru punctul final, pe ideea că cel mai păcătos câștigă la final.

Deznodământul, nu atât surprinzăror, cât bine construit, face din roman unul de ținut în bibliotecă.