nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Urmuzianism

Odată cu avangarda se impune o nouă optică asupra scrisului, ceea ce va duce (inevitabil) la o democratizare, în sens general, a literaturii. Scriitorii nu își vor mai manifesta actul creației sub auspiciile unei organizări euclidiene a materialului literar, ci vor sparge barierele, ajungând, în cele din urmă, la ideea de ruptură, la toate nivelurile, intra și extra-textuale: negarea tradiției, reconfigurarea funcțiilor literaturii, raportul creator – lector fluidizat etc. În această atmosferă, contribuția adusă de Urmuz literaturii române reprezintă o bornă majoră, în măsura în care scriitorul este catalogat de o parte a criticii drept precursorul avangardismului românesc. Momentul Urmuz aduce după sine o serie de mutații esențiale, fapt care cere o revenire la creația scriitorului ca la un precursor.

"Cu cine să-l compar? Lângă cine să-l așez? Care era culoarea și consistența literaturii noastre în timpul cât el a trăit și a scris?" (Geo Bogza, Urmuz premergătorul, unu, III, nr. 31, noiembrie 1930). Iată, acum un secol, Geo Bogza, își punea aceste întrebări despre Urmuz, întrebări la care generații viitoare vor căuta să ofere răspunsuri. În acest sens, avangardiștii români ai vremii, căutându-și strămoșii, vor crea cultul Urmuz, revendicându-l ca părinte al lor, după cum menționează Nicolae Balotă în monografia sa.

Destinul literar și personal al lui Dem. Demetrescu-Buzău reprezintă și astăzi o pagină originală în cultura română. Scrierile sale, deși puține la număr, sunt considerate printre primele scrieri de avangardă din literatura română...

Valurile critice de recepatare ale lui Urmuz sunt diferite, începând de la primele revendicări ale avangardiștilor și până la onirismul lui Urmuz, în interpretarea lui Corin Braga. Plasarea lui Urmuz într-un context istorico-literar va transgresa însemnările criticii de întâmpinare. El e catalogat fie premergător al avangardei (Sașa Pană, Geo Bogza, G. Călinescu), fie al literaturii absurdului (Eugen Ionescu), fie îi e contestată asocierea ca premergător (Lucian Boz, Perpessicius). Pentru a-și oferi un răspuns întrebărilor sale cu privire la încadrarea lui Urmuz, Geo Bogza îl va apropia de Eminescu, de Edgar Poe, de Don Quijote, etc.; Sașa Pană de Franz Kafka, Stephan Roll de Valery Larbaud, iar G. Călinescu de Alfred Jarry etc. Iată cum, Urmuz este al tuturor și în același timp al nimănui.

În acest sens, aș atribui manifestării scriitorului termenul de urmuzianism, ca o sub-ramură a principalelor -isme de la începutul secolului al XX-lea. Urmuzianismul poate fi văzut, așadar, nu neapărat ca o încadrare într-un anumit context teoretico-literar, ci mai degrabă ca o sinteză care să pună în evidență rolul și impactul major al scriitorului în literatura de la începutul secolului al XX-lea, și nu doar. El se va caracteriza prin destructrurarea personajelor (hibride – mecanomorf, zoomorf, vezi Nicolae Balotă), prin subminarea cuvântului (reconstrucția limbajului, denunțarea interpretativă a osificării lumii, implicit a limbajului), prin asocieri antinomice sau oximoronice, prin nihilism (lumea se bazează pe paralogie), prin paradox (ca modalitate de funcționare a lumii). În acest sens, noțiunea de urmuzianism devine sinonimă cu a fi în sfera trăsăturilor menționate anterior.

De pildă, pornind de la studiul lui Nicolae Manolescu din Arca lui Noe, intitulat Arghezi și Urmuz, în care criticul face o analiză a viziunii și a procedeelor urmuziene din Tablete din Țara de Kuty și din Cimitirul Buna-Vestire, am convenit a numi această influență drept urmuzianism.

Urmuz joacă un rol esențial în cadrul literaturii române, în pofida dimensiunii reduse a scrierilor sale. Deși oferă impresia de experiment literar, este un constructor, lucrând asupra poveștii cu o conștiință acută a scriiturii. La Urmuz nimic nu este întâmplător sau accidental. Scriitorul trebuie privit mai mult în profunzimea creațiilor sale, ca urmare a reconfigurării funcțiilor literaturii sub influența unui tip de viziune, absurdă, subliniat vizuală și totuși tributară românismului epocii lui, pe care o putem numi urmuzianism.

Urmuz e un fel de Ion Barbu care citește o carte în Praga lui Kafka, elaborând imprecația argheziană, plimbându-se prin târguri alături de Mitică și purtând adeseori un fes cât se poate de balcanic.

Ciprian HANDRU

Doctorand al Universității din București, este autor de articole și exegeze, unele premiate, cu precădere dedicate lui Adrian Marino, dar și poeziei clasice. Are în lucru un studiu legat de antropologia receptării.