nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Coincidență, hazard, destin ș.a.

Peggy Jones, o doamnă de 64 de ani din Texas, tunde gazonul din spatele casei când îi cade în cap, din cer, un șarpe, care i se încolăcește de mână tot mai strâns, scuipându-i venin în față. Deodată, tot din cer, se năpustește asupra ei un șoim, care-i smucește brațul pentru a înhăța șarpele, zgâriind-o cu ghearele și bătând-o cu aripile. Se înțelege că șoimul își scăpase prada în timpul zborului și acum încerca să o recupereze, lăsând-o pe Peggy însângerată și panicată, înainte de a fi transportată de urgență la spital și, finalmente, salvată. Întâmplarea, veche de o săptămână, poate fi citită în The Guardian. Împreună cu un comentariu al lui Peggy: "Simt că din voința divină sunt acum aici să-mi spun povestea."

Dacă deja simte prezența providenței după câteva zile, oare cum va povesti Peggy întâmplarea peste câțiva ani? Sau cum o vor istorisi membrii comunității ei antropologice peste câteva generații? Încet, întâmplarea se va transforma în poveste, iar povestea își va prinde, ca șoimul șarpele în plisc, tâlcul.

Poate că de la un eveniment similar a pornit și una dintre pocitaniile culese în romanul popular Sindipa, pe la 1700... În limba noastră de atunci, o pocitanie însemna o poveste. Iat-o. Un bărbat își trimite nevasta la târg, să cumpere lapte pentru musafiri. Pe drumul înapoi spre casă, femeia ține vasul cu lapte pe cap, nevăzând că, deasupra ei, o pasăre a strâns așa de tare în gheare un șarpe, încât acesta și-a scuipat veninul drept în vasul ei. Sfârșitul din Sindipa e tragic: bând lichidul, toți mesenii, gazde și oaspeți, mor. "Așa le-a fost ursit să pață", adaugă înțelept naratorul.

Peste 240 de ani, Sadoveanu repovestește întâmplarea în Divanul persian (pe care, vai, atât de puțini studenți îl mai citesc). Acum, pasărea a devenit stârc, vasul cu lapte s-a transformat într-o tavă cu baclavale muiate în miere, iar femeia se întoarce în gospodăria unde toți vor muri otrăviți, sub umbra unor migdali. Ferid, cel care zice povestea, inițiat la școala lui Sindipa, întreabă: cine se face vinovat pentru tragedie? Și, după ce exonerează pe rând toate personajele, jivine și oameni, ajunge la răspunsul vechi că așa le-a fost ursit. Concluzia e sadoveniană: "toate au fost rânduite și scrise de o putere mai presus de noi". Eticul și metafizicul se împletesc într-un arabesc pe care omul nu-l poate raționaliza, ca decorațiunile letrinelor cu care încep capitolele, în ediția princeps ilustrată minunat de pictorul Bordenache.

Același tipar, peste tot: o întâmplare devine un destin, scris de o putere transcendentă; cu cât mai gogonată întâmplarea, cu atât mai certă intervenția divină. Schema se perpetuează până în zilele noastre: când un om întâlnește pe stradă un motan care-i va schimba viața (în Iubire cu i mic de Francesc Miralles) sau când doi oameni se găsesc pe internet și se îndrăgostesc (în Cele patruzeci de legi ale iubirii de Elif Shafak), e musai că toate au fost puse la cale de o "forță misterioasă din univers" (cum o numește, cam fără imaginație, Shafak). Scenariu de realism magic domestic: neavând pesemne altceva mai bun de făcut, cosmosul întreg conspiră pentru a împlini un destin privat, fericirea sau nefericirea unui om sau a unui motan.

Hazardul a căpătat semnificație, ba chiar măreție, dar unde și-a pierdut prospețimea? Sub tomuri de filosofie, religie, new age sau dezvoltare personală, nu întotdeauna de cea mai bună calitate.

Am spus toate lucrurile astea știute numai pentru că incredibila întâmplare de acum o săptămână a lui Peggy, a șoimului și a șarpelui mi-a amintit de literatură și încă de cineva: de Urmuz. Care a denunțat clișeele din cărți, a demitizat "cosmosul infinit și inutil" și a râs de obiceiul nostru de a căuta o cauză primă într-un univers multiplu și încâlcit, unde omul valorează atâta cât un șarpe și un șoim. Textul, de fapt o ciornă uitată mulți ani într-un cufăr și intitulată Puțină metafizică și astronomie, seamănă și nu prea cu farsele spumoase pe care le recita Urmuz în cafenele: "Deci la ce bun să vrei numai o singură cauză, o forță inițială care vrem (trebuie) să fie și generatoare, când ea însăși ține cu atâta încăpățânare să dea din ea numai multiplicitate; are setea mulțimilor, a încâlcelei și a contradicției; îi trebuie multe miliarde de oameni, de muște, de bureți, de jivine, de astre, și aceasta încă cu prețul suferințelor lor. Îi trebuie și ‚peștele-cufăr’, și ‚peștele-ferăstrău’, și are setea numărului, a distanțelor și a iuțelilor mari, fără rost și necesitate..."

Ștefan FIRICĂ

Scrie în general despre literatură și e lector la Facultatea de Litere a Universității București. A publicat două cărți, Autenticitatea, sensuri și nonsensuri. Teorii românești interbelice în contexte europene (2019) și Strategii ale (de)construcției identitare în proza românească interbelică (2019).