Doar lampa de pe birou lumina timid, într-un verde crud, un colț din canapeaua în care se afundaseră încordați. Felicia trăsese draperiile în plină zi. Privirea încruntată și mișcarea circulară a labei piciorului drept, pus peste stângul, încă nu anunța nimic. Ștefan se apleca instinctiv, mutându-și atenția de la telefonul din mâna Feliciei la chipul ei, gata să intervină.

— Aicea a fost când s-a întrerupt…

— Cu subiect și predicat te rog, Ștefane.

Băiatul se ridică, se îndreptă spre birou, luă câteva foi și i le aduse Feliciei.

— Ce-i asta?

­— Cum s-a întâmplat.

*

— Intrăm?

— Mai am un fum. Piciu nu se grăbea.

Oana ținea de șase pentru că fumul de țigară îi făcea rău. Din tot grupul, numai Piciu, harperul, fuma. Cu cei șaișpe ani ai lui, nu-i dădeai nici paișpe, pipernicit, ochelarist, cu părul lung și glasul pițigăiat, pricină pentru care nu deschidea gura între străini, Piciu juca rolul temerarului. Mincinos cabotin, dar perseverent, bețiv în devenire, bătăile părinților nu făceau decât să-l convingă că e pe drumul cel bun.

— Hai băieți, intrăm secolul ăsta, eu am înțepenit de frig. Lora, cea mai înaltă dintre toți, bătea din picior în semn de protest. Era super machiată și își pierduse răbdarea. Ștefan, liderul, luă poziție.

— Gata, mergem, că ne așteaptă Știrbu.

În sala de lectură a bibliotecii municipale era cald. Intrară pe ușa principală, pe unde soseau invitații. Câțiva profesori bătrâni, mamele membrilor grupului, mai puțin a lui Ștefan, o tipă tânără care ținea o cameră mică într-o mână, și două bibliotecare, dintre care aia cu părul roșcat, făcut permanent, era directoarea. Traversară sala printre bănci și se opriră în fața șirului de scaune vechi cu spătar din celălalt capăt. Octav, grasul și taciturnul, care transpira abundent și la frig, își luă în primire tamburina. Un jaf cu doi zurgălăi aproape desprinși. Cel mai mult se chinuiseră cu setul de congas al lui Laur. Zece kile bucata. Ultimul apăru Pavel, cu chitara veche atârnată de umăr. Trebuia să acordeze tot timpul corzile slăbite și o făcea migălos. Chestia îl cam enerva pe Ștefan. Grupul de folk Ecouri era în formulă completă. Membrii își lepădară gecile în brațele asistentei directoarei, care le duse într-o încăpere alăturată. Din mijlocul lor, Adam, zis Știrbu pe la spate, fiindcă era văduvit de dantură în partea superioară, proful lor de muzică și coordonatorul grupului, le aruncă câteva vorbe de încurajare. Se considera violonist, dar părerea unanimă era că cânta ca o cizmă și puțea.

Rămași în cămăși de in albe, cu motive florale și mâneci largi, imitând ia țărănească, pantaloni negri sau fuste negre drepte, până la genunchi, membrii grupului se așezară pe poziții. De la stânga la dreapta: Pavel – vocea a doua și chitară, Oana și Lora – soliste și fluier, Octav, în spatele lor – tamburină, Stefan – solist și chitară, Laur – conga, Piciu – vocea a doua și chitară.

Pereții laterali, căptușiți cu rafturi somptuoase de lemn masiv, poate nuc, umplute cu cărți vechi cartonate, puteau funcționa ca un bun strat antifonic. Cel puțin așa credea Ștefan. Ținură discurs pe rând directoarea bibliotecii, un ins de la primărie, poate chiar vicele, directorul școlii de muzică, care a plecat imediat după, apoi a recitat poezii un poet local bătrân, iar ultimul a vorbit Adam. Adam abia se făcea auzit și nu se înțelegea mai nimic din ce spunea, nici măcar Piciu și Ștefan nu-l tălmăceau, deși erau în spatele lui. Auziră doar numele Tatianei Stepa și un dumnezeu s-o ierte.

Din păcate, Ștefan nu primise ajutorul scontat. Încă de la primele acorduri, se înălță un huiet cu ecou în sală, care se împlântă cu țiuit în urechi. Doar poetul, așezat în ultimul rând, urmărea cu un entuziasm sincer prin gura întredeschisă performanța jalnică. Patru melodii la rând, toate cântate la fel. Plat, zgomotos, Pavel falsa îngrozitor, Octav nu ținea cum trebuie ritmul și-l încurca pe Laur, iar Ștefan ridica vocea prea mult, sala amplificând-o într-un țipăt gâtuit. Piciu își detesta glasul și cânta după bunul plac. Deși mai calde și mai moderate, Oana și Lora nu ieșiră din nota generală de mediocritate. Între melodii, Știrbu își tot schimba poziția în bănci, ca o piesă pe o tablă de șah. Mamele filmau cu telefoanele, pe care le roteau din când în când cu 360 de grade.

— Cine pula mea mai ascultă căcatu’ ăsta de muzică? zise Lora, care fusese trasă de mânecă de Ștefan înainte să pătrundă în bibliotecă. Glasul îi urca și cobora fără prea mult control.

— Ești ok?

— De ce să nu fiu? Nu te mai uita așa la mine, mă scoți din sărite.

— Da’ cum mă uit? Nu fi așa…

Un câine mare lățos, de-un alb murdar, se ivi dintr-un tufiș. Lorei i se umeziră ochii. De la frig, avea nasul și buzele roșii. Ștefan își înghițea cu scârbă mucii, fiindcă nu voia să scuipe cu Lora în preajmă. Câinele se apropie cu o căutătură de milog și dând din coadă.

— Marș de aici! Din capul scărilor, directoarea încercă să alunge animalul. Ei, marș de aici! Asta ne mai lipsea, să ne umplem de câini. Patrupedul își vârî coada între picioare, plecă urechile și făcu stânga împrejur. Directoarea îl urmări în poziție instituțională de drepți. Dane, Dane! Închide poarta aia. Se întoarse cu un zâmbet larg către Ștefan și Lora. Haideți înăuntru copilași, e frig de îngheață pietrele. Își urmă propriul sfat înainte de a primi răspuns. Lui Ștefan i se păru că o aude din interior spunându-i cuiva pe un ton de reproș și milă, Copiii ăștia n-au tați?

— Măi copii, le zise rugător Știrbu în sală, azi nu suntem în formă?, mai cu inimă, hai că se poate. Bătu ușor din palme. Suntem Ecouri. Nu-i răspunse nimeni. Oana ședea pe un scaun, urmărind pe telefon un clip cu o pisică de mare plutind în cerul acvatic pe muzica albumului Da Pacem, de Arvo Part.

Cu ochii mijiți, Pavel se întoarse către Piciu. Îi scuipă cu lehamite:

— Îs căcat pișat. Râse. Nu-s bun de nimic azi.

Se apropiau de final când s-a prăbușit Știrbu. Au chemat ambulanța, care l-a dus de urgență la spital după ce l-au resuscitat. Programul s-a încheiat brusc și toată lumea a plecat acasă. Înainte să se despartă, Ștefan o trase din nou pe Lora într-un colț.

— Te iubesc! i-a zis tulburat. Lora a izbucnit în plâns.

*

După repetiții, domn profesor ne-a invitat la el. Am mers eu, Lora, Oana, Pavel și Piciu. Ne-a cântat la vioară și ne-a servit cu biscuiți și suc. Iartă-mă, mama, nu vreau să mint. Oana și Lora au băut un pic de suc, iar noi băieții am băut whisky. Eu atâta am băut. Piciu și Pavel erau făcuți dinainte. Domn profesor a început să ne povestească despre concursurile pe care le-a câștigat în cariera lungă de profesor, o carieră fără pată ne-a zis, ne-a arătat mai multe diplome pe care le-a obținut dumnealui, apoi a sărit de la una la alta, ne-a zis că nu s-a căsătorit niciodată pentru că a ales cariera de muzician și, cum nu știi niciodată unde te duce viața, deși i s-a închis acea ușă, o alta i s-a deschis spre o lume mai mare și mai frumoasă, a zis dumnealui, mama, cea de pedagog, căreia i s-a dedicat trup și suflet. Visul lui a devenit acela de a ajuta pe cei tineri să urmeze calea pe care dânsul nu a apucat. Domn profesor a devenit emotiv și-i tremura vocea, așa că ne-a mai cântat o piesă la vioară și ne-a mai dat un pahar de whisky. Eu n-am mai vrut, mama, pe cuvânt, dar Pavel și Piciu au băut pe nerăsuflate, au gustat puțin și fetele, așa că am luat și eu de rușine. Domn profesor a zis că nu-i nimic, că ne dă dumnealui voie. Mie a început să mi se învârtă casa. Ne-a întrebat pe rând cât de mult ne place muzica, ce formații preferate avem și apoi ne-a cerut să-i dăm să asculte ce ascultăm noi. Lora m-a tras deoparte și mi-a zis că ea vrea să plece, că domn profesor s-a îmbătat și a devenit agasant. Nici Oana nu se simțea în apele ei. Doar Pavel și Piciu erau cu chef. Piciu, după cum îl știi, mai tare îl întărâta. Se prefăcea că-l interesează și-i punea întrebări la mișto, fără ca domn profesor să-și dea seama, dimpotrivă, se înveselea și răspundea cu mare plăcere. Eu i-am făcut semn degeaba, Piciu era pe treaba lui. Pavel începuse să-și toarne singur în pahar. Simțeam că scap lucrurile de sub control, mama, pentru că aveam un presentiment rău. Domn profesor ne mai chemase la dumnealui după repetiție, se știe că-i place să fie vizitat de elevi, dar nu ne-a dat niciodată de băut. Piciu, care de-acum era praf, s-a apucat să scotocească prin biblioteca lui domn profesor, de parcă a pus el mâna vreodată pe o carte.

*

— Eu vă iubesc ca pe copiii mei, a repetat Șchiopu în timp ce trăgea cu coada ochiului la ce făcea Piciu. Aia e o carte de istorie scrisă de domnul Popa despre Academia bârlădeană. Foarte citit om, v-o recomand. Ia spuneți, măi copii, voi mergeți la biserică?

— Eu nu cred, a comentat Pavel, care abia putea vorbi și să clătina, gata să adoarmă în fund.

— E păcat, atâta vă spun. Dar voi fetele sunteți mai așa… mai sensibile. Voi credeți?

Lora dădu din cap. La fel și Oana.

— La biserică mergeți? Vă rugați la Domnul înainte de culcare? Nu se poate să ai credință fără să te apropii prin rugăciune și să mergi la slujbă, fetelor. Nici eu nu mai merg ca înainte, am cam îmbătrânit și meseria asta pe care o practic îmi mănâncă tot timpul (le zâmbi), dar vreau să reiau. E important să te curățești. În viață e important să ai principii, măi copii, și moralitate, care nu vine de la noi. La om totu-i putred și schimbător. Mă înțelegeți ce vreau să vă învăț?

— Desigur, domn profesor, ciripi Lorena. Duhoarea de alcool și transpirație devenise insuportabilă. Știrbu se întoarse și către Oana care scutură aprobator din cap.

— Dumneavoastră sunteți ca un tată pentru noi, zise Piciu, aruncându-se pe scaun și fixându-și ochelarii.

Știrbu era vizibil emoționat.

— N-am uitat nici un copil pe care l-am avut sub aripa mea, unul n-am uitat, măi copii. Își duse arătătorul la tâmplă. Am o memorie de elefant, țin minte tot, atâta vă spun. Și-acuma țin legătura cu foști elevi. Unu-i tocmai în Canada, s-a făcut profesor acolo. Uite că nu m-a uitat.

Lorena se tot uita la Ștefan, dar Ștefan nu știa ce să facă. Băutura îi încâlcise gândurile.

— Măi Lorena, o fixă Știrbu, tu ești fată frumoasă și deșteaptă. Îi puse mâna pe un genunchi ițit de sub fustă. Și-o retrase. Lui Ștefan îi sări inima în piept și se înroși. Eu vă vorbesc ca la copiii mei. Pavel rotea paharul cu whisky ca un lord englez, apoi și-l mai ducea la gură și sorbea zgomotos. Oana, lipită de el, îi arunca flăcări din priviri și-l împingea întruna, pentru că Pavel, bâțâindu-se, se lăsa pe ea. Atârnache, îi șopti fata. Nici dacă făceam copii nu-i iubeam la fel de mult, fiindcă voi sunteți copii de suflet cu care împart bucuria asta nespusă a muzicii. Muzica e sinceră și inocentă, măi copii, vine din străfundul inimii. Mă înțelegi, Lorena?

— Da, domn profesor.

— Nu vrei și tu un strop? Un picuț pe limbă.

Lorena ridică palma ca la stop

— Nu, mulțumesc frumos. Mă cam doare capu’…

— Vrei o pastilă? Cred că am… Știrbu se învârti pe loc, fără intenția clară de a face ceva. Se cherchelise bine.

— Nu-i nevoie, domn profesor, mulțumesc. Mai bine noi plecăm acuma, se întoarse Lorena către ceilalți, e târziu și ne așteaptă părinții.

— Sigur, nu vă mai rețin mult. Vroiam doar să vorbesc cu voi puțin.

– Oricând, domn profesor, spuse Piciu.

— Eu văd cum sunteți voi, continuă Știrbu, care conversa doar cu Lorena, și vă înțeleg. Cum să nu vă înțeleg, au trecut atâția prin mâna mea ca voi.

Lui Ștefan nu-i căzu bine tonul ultimei fraze.

— De aceea vreau să vă învăț niște lucruri de o extremă importanță în viață și vă vorbesc ca un tată, ca de atâtea ori, nu, am stat noi ca acuma, și am vorbit deschis și sincer, am muncit împreună, ne-am distrat când a fost cazul, măi copii, așa zic eu că merit, nu, un respect care mi se cuvine, căci v-am pregătit și v-am învățat nu numai muzica, n-am considerat niciodată că rolul meu se oprește la predarea notelor de pe portativ, copii, pentru mine (Știrbu se bătu cu degetul în piept) succesul nu înseamnă nimic, cu bucuria voastră mă hrănesc, atâta vă spun, pentru asta mi-am consumat energia, am tratat-o ca pe o chemare de la bunul Dumnezeu.

Lorena nu știa ce să zică altceva decât să-i dea dreptate și să-i mulțumească.

— Atunci, faceți-mă și pe mine să înțeleg, poate n-am auzit cum trebuie, dar a ajuns la urechile mele că vreți să plecați la domnul Apostol.

Apostol era profesorul mișto de la Codreanu care făcea trupe de rock. Lorena făcu ochii mari, vizibil încurcată.

— Cine v-a spus așa ceva, domn profesor, se arătă contrariat Ștefan, căruia îi sticleau ochii și i se încurca limba în gură.

— Măi, Ștefane, tu ești liderul trupei. Câte premii ai luat?

— Nu-i adevărat, domn profesor, e o minciună.

Într-un fel, lucrurile se rezolvau de la sine. Cu toții se codiseră să-i aducă la cunoștință lui Știrbu intenția lor. Știau ce scandal avea să izbucnească cu ai lor și cu conducerea școlii.

— Măi, Ștefane, nu mă minți, nu-i frumos. Merit un pic de respect.

— Așa e, domn profesor, se încordă Piciu.

Știrbu așteptă, nedumerit.

— Ne facem trupă.

Parcă lui Știrbu nu-i veni să creadă și rămase o clipă fără suflu.

— Păi de ce n-ați spus nimic? Veneați la mine ca și cum… eu vă învățam tot ce știam și voi pe de altă parte…

— Viața, domn profesor, zise Piciu. Noi vrem să facem ce ne place.

— La mine nu vă place? Vă place muzica aia? De ce ați mai venit, atunci?

— Că ne-au obligat părinții.

— Domn profesor, zise Lorena, noi chiar trebuie să plecăm. O să mă sune mama.

Se ridică prima. Ceilalți o urmară până în hol. Știrbu își reveni din buimăceală și se luă după ei.

— Cum adică v-au obligat? Stați un pic, unde plecați?

— Acasă, zise Piciu zeflemitor, în timp ce se lega la șireturi.

Știrbu dădu să o apuce pe Lorena de braț. Lorena se feri și Știrbu își opri mâna pe un sân.

— Domn profesor! țipă aproape să-și piardă glasul fata.

— Ce faci băi! nu mai rezistă nici Ștefan și izbucni.

Știrbu se bâlbâi.

— N-am… Apoi se încruntă la Ștefan. Cum îți permiți, Ștefane…

— Da’ de ce pui mâna? continuă să urle liderul trupei.

— Măi băiatule, ridică siderat vocea profesorul. Cum îți permiți măi… nu-i venea cuvântul potrivit. Mâna profesorului se îndreptă mecanic spre umărul lui Ștefan. Apucă și strânse. Privirea se fixă la rându-i în privirea adolescentului. Știrbu strângea din fălci ca un urs turbat. Măi… măi…

*

Apoi Pavel l-a pocnit în barbă cu o directă de dreaptă, mama. Domn profesor s-a prăbușit. În cădere, s-a lovit cu capul de umeraș, apoi de gresie. L-am dus în dormitor și l-am așezat în pat. Fetele l-au stropit cu apă, dar nu și-a revenit. Nu mai știam ce făceam, așa că am plecat toți acasă. Am vorbit pe Whatsapp toată seara și ne-am sfătuit ce să facem, mama. Oana a zis că nu mai suportă și că vrea să-i spună mamei ei. Atunci chiar în momentul acela, Lorena a primit un mesaj de la domn profesor. Zicea că regretă ce s-a întâmplat și că vrea să vorbim a doua zi, după recital.

Felicia ridică ochii din foi.

— Ștefane, ascultă-mă cu mare atenție. Domnul profesor a murit fiindcă era grav bolnav cu inima. A murit de inimă, tu înțelegi? Dacă înțelegi, aruncă mizeria asta la coș.