Un măr fermecat

Delia Hügel

Când mii de oameni își părăsesc căminele luând cu ei doar ce încape într-o sacoșă, o valiză sau un portbagaj, mi-e greu să vorbesc despre obiectele frumoase pe care le-am râvnit sau le-am obținut. Am mai asistat la crize ale refugiaților, unele poate chiar mai grave, de fiecare dată cutremurătoare, dar în cazul de acum, fiind vorba despre vecinii noștri, amenințarea care îi alungă pe ei reverberează până departe, până chiar în casa mea, ceea ce mă face să privesc cu alți ochi în jur. Mă uit și cântăresc fiecare obiect, gândindu-mă ce aș lua cu mine și ajung la concluzia că nimic nu e din cale afară de prețios, de frumos, de neînlocuit. Cu toate astea, toate îmi sunt dragi. Și mă gândesc că tot ce râvnesc e biciul fermecat al zmeului, cel cu care pocnind în patru colțuri, își transforma curțile într-un măr. Un măr pe care să îl pot lua oricând cu mine, cu toate lucrurile mele, și cele uzate, ciobite, zgâriate, cu tavanul crăpat, cu ungherele care atrag praful și cotloanele care atrag păianjenii, cu fotoliul al cărui braț e pătat de cerneală, pentru că da, îmi place să scriu cu stiloul, cu toate cărțile, cu goblenul cusut de mama, ariciul pictat de fiica mea, lampa cu abajurul verde primită de la soțul meu, cu bolurile cățelușei Mura, tot. Pentru că toate astea s-au adunat din dorința mea, au crescut în jurul meu și au alcătuit un singur obiect perfect, frumos și prețios pentru mine, căminul meu.

Auriu, strălucitor

Roxana Ruscior

Abia intrasem în clasa a II-a când am făcut o adevărată obsesie pentru un amărât de stilou cu carcasă aurie pe care-l avea colega mea de bancă. În sărăcia și foametea anilor '80, eu tânjeam după un stilou! Nu-mi aduc aminte alte lipsuri de-atunci, pentru că nu mă preocupau, dar știu foarte bine cât de necăjită eram că eu scriam cu un stilou banal și urât, de culoare neagră, iar colega mea cu unul auriu, strălucitor. Modelul acela era unul dintre cele mai cool obiecte pe care le putea avea pe-atunci un copil din București. Cam cum este acum un iPhone 13 Pro.

Ai mei mi-au promis că-i vor cere lui Moș Crăciun să-mi aducă stiloul auriu (noi am serbat întotdeauna Crăciunul, chiar și în comunism), dar până la sărbători mai erau câteva luni, iar timpul trece tare greu când îți dorești foarte mult ceva... Așa că, până la urmă, am primit cadoul mai devreme, de Sfântul Andrei (țineam în fiecare an sărbătoarea asta, pentru că al doilea nume de botez al meu este Andreea).

Nici nu știu în ce cuvinte aș putea descrie cât de mult m-am bucurat când l-am văzut, frumos împachetat în cutiuța lui albă, acoperită cu un sclipici enervant, care mi se tot lipea pe degete. A doua zi, la școală, când l-am scos din penar și am început să scriu cu el, întreaga lume era a mea. Nu mai conta nimic: nici că în clasă era un frig de ne clănțăneau dinții, nici că nu prea știam să rezolv corect exercițiile de matematică, iar tovarășa mă plesnea uneori peste degete pentru nepriceperea mea. Aveam tot ce-mi doream și nu-mi trebuia nimic altceva!

Câteva zile mai târziu, penița noului meu stilou auriu a cedat sub presiunea copierii unei poezii patriotice. Nu m-a lăsat inima să-l arunc, așa că l-am păstrat în penar, sperând că-l va repara tata, ca să mă pot mândri din nou cu el. Dar au venit Revoluția și sfârșitul copilăriei, iar stiloul frumos și strălucitor a rămas tot acolo, printre creioane, cu penița lui crăpată și îndoită. Am revenit la vechiul model negru, urât și rezistent, care m-a servit cu devotament până la finalul clasei a IV-a.