Se spune că nu vedem oamenii și lucrurile așa cum sunt ei/ele, ci cum suntem noi. Totul este subiectiv, mai ales prin filtru ideologic. Să luam, de pildă, exemplul grupului de prieteni din fotografia de mai jos, reunit pentru a sărbători încreștinarea pruncului unuia dintre ei. Pe rândul de sus, al treilea de la stânga la dreapta, afișând un zâmbet blând și parcă timid, îl remarcăm pe proaspătul tată, (pe atunci geotehnicianul) Constantin Voicescu. Securitatea a interpretat diferit reuniunea: "Aspecte din cadrul întâlnirilor legionare ale grupului". Nu, nu e o glumă, ci un soi de corp delict, o "probă" a unei presupuse activități politice a bărbaților din poză. În treacăt fie spus, nu e singura de acest gen: landoul dăruit părinților cu aceeași ocazie era "ajutor legionar", iar drumul către biserică era, evident, un "marș legionar".

Detenția politică i-a reunit pe majoritatea celor imortalizați în fotografie. Fuseseră colegi de suferință la Târgu Ocna, un penitenciar-sanatoriu destinat bolnavilor de TBC. Contagiunea bolii și tratamentul inexistent pentru deținuți au însemnat, paradoxal, o libertate nesperată pentru ei, întrucât gardienii se fereau să petreacă prea mult timp în preajma lor. Printre bolnavi s-au numărat și oameni cu o trăire creștină puternică (și diversă), ca părintele Gherasim Iscu (starețul Mănăstirii Tismana), Valeriu Gafencu ori Richard Wurmbrand (sub numele fals Vasile Georgescu). Atmosfera creată de aceștia a contribuit decisiv la forjarea unor prietenii extraordinare, care aveau să dureze decenii. A mai însemnat și decizia lui Constantin Voicescu de a se preoți după eliberare.

Fiul unui muncitor de la Atelierele CFR Grivița, decedat din cauza tuberculozei când el avea șapte ani, Constantin Voicescu avea să crească în orfelinate de la 12 ani, după ce a rămas și fără mamă. În liceu s-a apropiat de un grup de tineri legionari, ceea ce i-a adus o primă condamnare la închisoare între 1942 și 1944. Detenția și armata l-au determinat să promoveze examenul de bacalaureat abia la 22 de ani. La Facultatea de Geografie l-a cunoscut pe Marin Dumitrescu și, deoarece era știut ca fost deținut politic, a fost pus în legătură cu alți tineri legionari. Documentele nu sunt foarte concludente în ceea ce privește veridicitatea activității legionare a grupului. Voicescu nici măcar nu a contribuit la ajutorarea financiară a celor închiși. Dar faptele nu contau prea mult în epocă, iar Securitatea a decis că grupul era periculos pentru regim. Voicescu a primit o nouă condamnare, de data asta de patru ani. Având tuberculoză osoasă, a avut șansa providențială de a fi redirecționat către Târgu Ocna. Alți colegi de lot, mai puțin norocoși, aveau să-și găsească sfârșitul în fenomenul Pitești.

S-a căsătorit la câteva luni după eliberarea din 1954 și s-a înscris la Teologie, deși lucra la Institutul de Geologie pentru a supraviețui. Nu a apucat să-și termine studiile până să fie condamnat pentru a treia oară, de data aceasta pentru "ajutorul legionar" primit în formă de landou. A mai adunat șase ani de închisoare, ajungând la un total de 12, dar nu s-a lăsat abătut de la drumul ales și câțiva ani mai târziu a absolvit Teologia. A fost hirotonit în 1973, slujind vreme de trei ani la micuța Biserică Bucur Ciobanul de lângă Mănăstirea Radu Vodă. Mai apoi a fost paroh la Biserica Adormirea Maicii Domnului din strada Sapienței, până la moartea sa tragică în 1997. Ca majoritatea momentelor fundamentale din viață, și acesta a fost marcat de închisorile politice: a fost lovit de o mașină după ce a oficiat o slujbă de pomenire pentru fostele deținute femei de la Mislea.