Care dintre temele următoare ți se pare epuizată, suprasolicitată, abordată în exces?

Mie mi se pare excesivă tema copilăriei la final de comunism, a copilăriei și adolescenței în anii tranziției (1990 – 2000) și a mizeriei tranziției în general. Nu aș putea să dau exemple cu citate, pentru că am tendința să ocolesc din start cărțile care tratează aceste subiecte. Sunt perfect de acord că avem nevoie de o literatură care să zugrăvească epocile astea – comunismul, tranziția – scrisă chiar de cei care le-au trăit, numai că eu una pur și simplu nu doresc să le revizitez, cel puțin în prezent, îmi ajunge că le-am încercat pe propria piele.

O chestie care mă enervează teribil este autorul care scrie despre băieții de cartier și despre lumea interlopă fără să fi văzut în viața lui un interlop altfel decât la televizor. Rezultatul este o struțocămilă cu gesturi și comportamente luate din filmele americane (care la rândul lor au o reprezentare atât de clișeistică a interlopilor, că devine caricaturală fără voie) și cu un limbaj pseudo-golănesc forțat, neautentic. Și e la fel de rău când încearcă să descrie clasa politică românească, mediu pe care eu chiar l-am cunoscut. Poate că ar fi mai bine să scriem despre ce cunoaștem sau, mai bine, să încercăm mai întâi să cunoaștem subiectul despre care scriem, dacă putem.

A, și mi-aș dori ca autorii, români și străini, să afle că se mai poate muri și de altceva decât de cancer. Și, lucru valabil mai ales pentru străini, să mai renunțe la tema personajelor bântuite de traume din trecut, că au devenit și astea un clișeu. Mie mi se pare că viața este o poveste destul de complicată și fără ele.

Cum explici ego-proza: egomanie, exacerbare a sinelui, criză identitară generalizată, groaza ratării, un brav act estetic etc?

Este în primul rând expresia lipsei unei experiențe mai vaste de viață, dar și refuzul uneia. Adevărul este că viața modernă, relativ confortabilă și cu niște etape destul de rigide pe care trebuie să le parcurgi în plan personal și profesional dacă vrei să te conformezi normei, normalului, nu favorizează ieșirea din zona de confort și cunoașterea reală a altor lumi. Dacă adăugăm la asta accentul intens pus pe individ în societatea modernă – toate reclamele încearcă să te convingă că ești special pur și simplu fiindcă te-ai născut, fără alt efort din partea ta, iar filmele și cărțile pun accent pe "omul obișnuit" – nu e de mirare că oamenii – și autorii – au tendința să se întoarcă spre sine, să se preocupe excesiv de ego-ul lor, de imaginea pe care o proiectează către alții și de imaginea pe care o proiectează în interior, către sine. Suntem atât de preocupați de noi înșine, încât ajungem să cunoaștem cu adevărat foarte puțini oameni, chiar și pe cei de lângă noi.

Un om nu e o insulă, dar oamenii moderni pot fi niște bule solitare care se ciocnesc unele de altele în zumzetul propriului monolog interior. Sigur, adevărata cunoaștere de sine, cu condiția să fie sinceră, ar putea fi o aventură, dar pentru a adânci cunoașterea de sine trebuie să schimbi mediul în care evoluezi, să te pui la test – să vezi cine ești în alte condiții de temperatură și presiune decât cele care-ți sunt firești. Or este foarte greu să te smulgi din confortul hipnotic al bingingului, facebookului și shoppingului de la hypermarket și din rutina muncă-serviciu, mai ales că mulțimea de lângă tine în direcția aia te poartă. E drept, poți să-ți părăsești locul în societate mai ușor ca în alte epoci, dar de ce ai vrea s-o faci?

Toate astea, evident, cele de mai sus și tot ce voi mai scrie, mă vizează și pe mine. Nu mă socot, în niciun fel, o excepție.

În ce tip de artă hibridă vezi integrată proza: film epic, portret vizual, lectura formativă etc. Dă exemplu de cel mai spectaculos experiment la care ai asistat – dacă e cazul.

Mă interesează conceptul de roman multimedia și am de gând să-l explorez în anii viitori, deși poate ar fi mai bine pentru început să experimentez cu povestirea multimedia și să văd încotro mă poate duce. Cred că în epoca social media cititorii se schimbă, fie că ne place sau nu, și că trebuie să încercăm să le ieșim înainte.

Cum vezi literar războiul din Ucraina?

Războiul din Ucraina îmi întunecă gesturile și acțiunile de zi cu zi, fie ele mari sau mărunte. Nu pot să spăl podeaua, să-mi mângâi pisica sau să mă uit la un film fără să mă gândesc că aproape, dincolo de numai o graniță, sunt oameni dezrădăcinați din existența lor, pentru care toate aceste mici conforturi sunt numai o amintire. Imaginea oamenilor adăpostiți cu puținele lor bagaje sub un pod bombardat, așteptând o salvare, m-a bântuit în câteva nopți de insomnie (în siguranța patului meu). N-am putut să traduc nimic vreo trei zile, mi se părea o frivolitate. Mi se pare monstruos că războiul încă mai e socotit o manieră acceptabilă de a obține ceva.

Cum îl descrii pe scriitorul care pune note proaste (steluțe, review-uri) cărților semnate de colegii lui de breaslă: e vorba despre nesiguranță, despre egomanie, despre caracter defect, despre criza ratării, despre boală psihică?

E complicat să discerni intenția din spatele unor note. Poate fi un ins invidios față de posibilul succes al altuia, un ins care consideră că el nu s-a bucurat de recunoașterea pe care ar fi meritat-o. Poate aparține unui alt grup, cerc sau cenaclu literar decât cel criticat; la noi, apartenența poate conta, din păcate, mai mult decât calitatea literaturii pe care o scrii. Sau poate fi un om sincer/neipocrit, o floare rară în mediul nostru cultural. În cercul sefiștilor, prin care mă învârt, lumea suferă mai degrabă de boala inversă: li se fac cronici mult prea bune unor cărți despre care semnatarii cronicii îți mărturisesc în privat că sunt doar "acceptabile" sau chiar slabe de-a binelea. Pentru că nu se știe când se schimbă rolurile și nimeni nu vrea să-i fie demolată cartea numai fiindcă a fost prea sincer cu numărul de steluțe acordate unui coleg de breaslă. Ca să nu mai zic că, dacă totuși vreun ins, fie el autor sau doar blogger, îndrăznește să critice o carte a unui autor român, riscă să se pomenească atacat de fanii acestuia, atâția câți sunt, acuzat de rea-voință și diagnosticat ca suferind de nesiguranță, egomanie, caracter defect, criza ratării sau boală psihică. Și uite-așa decizi să-ți vezi de cărțile tale și să nu-ți consumi energiile luptând cu morile de vânt. Până la urmă, dacă o carte își află fanii, cine ești tu ca să le spui că greșesc?

Numește 3-4 dereglări pe care le-ai constatat în viața socială din ultimii 10 ani.

Păi nu știu, dacă sunt răspândite la scară largă le mai putem numi anomalii sau dereglări? Mă tem că ele devin, de fapt, norma. Iată niște exemple:

- Transformarea în vedete a unor persoane care nu au nimic de oferit ca intelect și ca talent, numai pentru că sunt dispuse să-și pună poalele în cap în public, mi se pare unul dintre aspectele cele mai penibile.

- Impostura aproape generalizată a clasei politice – foarte puține CV-uri de politicieni au rezistat scrutinului opiniei publice în ultimii ani – și lipsa minimalei competențe pe domeniul în care își exercită funcțiile este altul. Adăugați la asta faptul că acum nici măcar nu mai demisionează când sunt dați în vileag, provocând astfel o normalizare a fraudei intelectuale.

- Relațiile defectuoase dintre părinți și copii (chiar și acei copii care acum sunt adulți) și refuzul recunoașterii acestor probleme, ce mai vorbim despre repararea lor. Mă întreb câți dintre noi ne cunoaștem cu adevărat părinții și viceversa.

- Agresivitatea exacerbată și lipsa unei minime responsabilități pe care mulți o manifestă în social media, ca și cum interlocutorii sau subiecții nu ar fi oameni reali.

- Faptul că am reușit să preluăm bullying-ul din filmele americane, atât la școală, cât și în viața profesională și personală a adulților. Sigur, în interacțiunile dintre copii a existat întotdeauna o înclinație către cruzime, mai ales față de cei percepuți mai slabi, dar o educație atentă poate controla aceste derapaje sau le poate reduce la minimum.

Care este cea mai gravă anomalie din viața/opera ta – despre care vrei/poți să vorbești?

Nu știu. Toate personajele mele principale sunt niște neadaptați. E amuzant ce am scris despre traumă etc. în primul meu răspuns, pentru că, dacă e să analizez, toți eroii mei sunt inși neadaptați care își caută sau și-au croit un loc al lor în lume, dar în propriii termeni. Nu știu dacă asta îi face anormali. Să zicem că îi face aparte.

Un fragment ultra scurt (de maxim 20 de cuvinte) dintr-o operă literară care ti-a plăcut, la care te-ai gândit, ai meditat, pe care n-ai luat-o acum de pe net, pe care n-o citezi din motive extraliterare – bun de trecut aici, pentru a sta la baza unui exercițiu de admirație.

"Nu căutăm pe nimeni în afara oamenilor. N-avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de oglinzi în care să ne răsfrângem." – Stanislaw Lem, Solaris